În povestea de astăzi avem doi bărbați, probabil prieteni și posibil unul tată, un băiețel, probabil 4-5 ani, un parc, din care voiau să plece. Băiețelul, în brațele unuia dintre ei, când a fost lăsat jos, s-a declanșat ca o alarmă. Uauuuuu, uaaaaaaauuuuu.
Când cei doi l-au auzit cum plânge s-au uitat unul la altul și au început să râdă. Celălalt bărbat i-a spus: hai să îl luăm amândoi de mână, hai vino de mână să sărim ca broasca. Și, a venit. Și au fugit-sărit un pic iar pe la mijlocul aleii copilul deja fugea singur spre ieșire. Au evitat o tragedie fără hai că mă dor mâinile, mișcă-te odată, nu mai urla. Nici nu le-a păsat dacă îi vede cineva, ce spun ce-i din jur, i-au distrat atenția așa de rapid că nici nu a mai avut timp băiețelul să își de-a seama ce se întâmplă. Și, încă un lucru, imediat celălalt bărbat a sărit să îl ajute. Concluzia la asta o trageți singuri.
Nu, nu spuneți că ei sunt relaxați, că noi stăm mereu cu copii, că poate nici unul nu era părintele copilului ci un frate sau unchi, deci nu erau așa implicați, că… alte bla-bla-uri din astea. Nu despre asta vreau să fie acest articol, cine se descurcă mai bine. Pur și simplu, este despre: uite ce treabă faină au făcut, le-a ieșit, poate va merge vreodată și la noi și, cel mai important, că râsul chiar face bine, întotdeauna. Atât. Nu trebuie să fie o luptă, cine se descurcă mai bine.
Trei ore mai târziu, eram într-un supermarket. Natalia pentru prima dată voia să stea în coș. Și-a pus toate produsele peste ea iar la casă a început să urle ca băiețelul din parc, să nu îi luăm produsele de acolo. Mi-a venit să râd. Mi-am amintit de faza din parc. Serios? Tu faci așa, acum, să vezi dacă am ținut minte? Bineeee! Păi, uite că acum chiar îmi vine să râd, chiar și la gândul că se uită alții după mine. A rămas soțul meu acolo și eu am luat-o spre ieșire. S-a calmat repede. Râsul chiar face bine. Și, salvează neuronii pe care i-am pierde enervându-ne. 🙂
Sursa foto: www.pexels.com
One comment