De o săptămână și o zi, ne bucurăm de prezența Alexiei, noua noastră nepoțică. Sora mea a devenit din nou mămică, iar Maya se adaptează la noul rol de soră mai mare. Și acum o ia de la capăt … băița și masajul, colicii, primele gângureli, nopți pierdute, primii dinții și multe, multe, întrebări. Iar peisajul este completat de Maya, care vrea și ea să îi schimbe scutecul sau să o spele, care din când în când insistă să ne spună că deși face toate astea încă nu o iubește, care nu este impresionată de somnul ei, ca să facă liniște și nici de lipsa somnului mamei ei, ca să pună mai puține întrebări. Așa pare să arate viața de mamă de doi … totul înmulțit cu doi … de la oboseală sau griji, la bucurii.

Săptămâna trecută a fost destul de aglomerată, am avut de dat din cărți, și am ieșit foarte des cu Natalia. Plecam de dimineață, după micul dejun, ca până la prânz când o lua somnul să ne întoarcem acasă și treburile să fie rezolvate. În toate zilele când am ieșit cu ea, cel puțin o persoană a simțit nevoia să îi spună să dea suzeta jos din gură pentru că este mare. Nu am înțeles niciodată, deși am tot auzit multe replici de când am devenit mamă, de ce unii oameni simt nevoia să se comporte cu copii altora ca și cum ar fi al lor. De ce ar interesa pe cineva străin dacă Natalia are sau nu suzetă? Sau de ce o țin eu în brațe? Aș putea fi un pic, dar doar un pic, nepoliticoasă și spun că are suzetă că așa vor mușchii ei și o țin în brațe pentru că așa vor mușchii mei. Și, v-aș mai ruga, de data aceasta foarte politicos, să nu vă mai faceți griji pentru ea. De educația și creșterea ei ne ocupăm doar noi, părinții ei și ne descurcăm foarte bine, mulțumim. Și, dacă de obicei încerc să vă răspund politicos, nu vă culcați pe urechea aceasta, că nu se știe într-o zi în ce pasă proastă mă prindeți.

Prima mea carte pentru copii a sosit de la tipar sâmbăta trecută. M-am bucurat foarte mult când am văzut-o, atins-o, răsfoit-o. Cartea mea, în sfârșit! Am așteptat cu emoție acest moment. Am primit foarte multe felicitări și încurajări, și vă mulțumesc. Am avut nevoie de curaj până să o public, așa că feedback-ul vostru m-a bucurat și mi-a dat încredere. Le mulțumesc și celor care deja au comandat cartea sau și-au manifestat dorința de a o primi. La unii deja a ajuns, la alții  va ajunge curând, este pe drum. 🙂 Sper să vă placă iar copii să o îndrăgească. Am scris-o cu drag, inspirată de fetița mea, poate și de aceea înseamnă așa de mult pentru mine.

La etajul cinci al Spitalului, se aud voci de copii. Este secția de pediatrie. Acolo stau pentru o vreme mici eroi curajoși, care se luptă cu febra, cu răceala, cu durerile de burtică sau de la urechi. De pe pereții colorați le zâmbesc personajele din desene și cărți de povești. Cum intri pe hol este Albă-ca-Zăpadă iar o fetiță mică se uită la ea zâmbind. Este o fetiță curajoasă care iubește pisicile și care a venit aici să se lupte cu o febră persistentă. Asistenta ei preferată este o doamnă drăguță care are un halat cu pisici. Pe ea o iubește cel mai mult și nu îi mai este așa dor de pisica ei de acasă.

Dintre autorii de cărți pentru copii, cel mai mult îmi place Jill Tomlinson. Cărțile ei au ceva care atrag, poate pentru că și personajele principale sunt animăluțe, care trec prin întâmplări haioase din care copii au de învățat. Cel mai mult ne-a plăcut de Buf, ”Bufnița care se temea de întuneric.” Și Pinguinul Otto a fost haios și de ajutor mai ales copiilor care așteaptă frați sau surori.