E clasică asta: când începi să auzi liniștea în casă, în locul copilului, e groasă. Șansele să se întâmple vreo prostie sunt foarte aproape de 100%.
Într-o zi stăteam așa liniștită cu gândurile mele, într-o liniște foarte atractivă, încât mai să uit de Natalia. Noroc, mai mult pe capul ei, la propriu, că mi-am adus aminte că totuși în casa noastră e un copil.
Se tundea în dormitor. Voia să își facă breton. De asta am spus, norocul ei că m-am prins la timp că liniștea e de fapt înșelătoare și într-una din camere se poate întâmplă ceva.
A apucat totuși să își taie vreo două șuvițe din vârful capului. E bine că are păr mult și pare mereu ciufulită, și nu se vede prea tare.
Când era mică de tot nici nu puteai să îi spui ceva de tuns. Ea voia părul lung ca de prințesă. Și apoi a prins curaj și chef de schimbat look-ul. A dat din umeri când am întrebat-o ce face și senină mi-a răspuns că doar voia să vadă cum îi stă cu breton.
Bine că nu a apucat, ca să zic așa. Și în timp ce strângeam șuvițele de pe parchet și mă certam în gând, de ce nu pun foarfele undeva sus, sus, mă gândeam: e oare vreun copil care trece prin copilărie fără să se tundă singur?
