Habar nu am ce titlu să pun. Poate: o fetiță care se face mare… despre ”Lapte negru” de Elif Shafak

N-am scris mai nimic toată vară. Am citit în schimb câteva cărți bune tare, în care încă mai locuiesc. Am umblat pe toate coclaurile până într-o zi când s-a făcut toamnă. Și parcă și ei i-a fost foarte dor de noi, căci și-a tras repede o pelerină de vânt și un parfum de ploaie, și-a venit țanțoșă.

Și de-atunci mie mi s-a strâns sufletul de emoții și griji, căci fetița mică despre care scriam aici, în timp ce ea dormea la prânz, a crescut mare,  și-a început școala.

Când a strigat-o să plece spre doamna învățătoare, m-am trezit că îmi dau lacrimile și uitându-mă spre ea, mi-am adus aminte de toți anii din urmă, de toate anotimpurile noastre, de cum a fost și cum poate multe se vor schimba. Deși am simțit fiecare an, am crezut că mor de oboseală și ea nu se mai face mare o dată, ei, iată că începe să se facă și mare, mie tot îmi vine să mă întreb: când totuși a trecut timpul?

Acum șase ani pe vremea asta așteptam să ne cunoaștem. Acum cinci ani mă gândeam la prima ei petrecere. Acum patru ani pe vremea asta mă duceam la serviciu, doar ca să îmi dau demisia. Am decis atunci că până se va duce la grădiniță mai stau cu ea un an acasă. A fost o decizie foarte grea, căci îmi era dor de mine… de mine, pur și simplu. Îmi doream puțin să fiu și altceva în afară de mama Nataliei. Să mă îmbrac frumos și să plec la serviciu. Dar am ales-o pe ea și timpul petrecut alături de ea. Am plâns bine, am zis că asta e, lucrurile se vor așeza ele cumva, mai avem încă un an minunat de petrecut împreună. Acum trei ani aveam emoții că începe grădinița. Și lucrurile s-au așezat, semn că am luat decizia cea mai bună. Ea se acomoda la grădiniță, eu la serviciu. Acum doi ani nu aveam nici o grijă. Anul trecut eram în vacanță. Anul acesta în curtea școlii.

Și de aici se scrie o altă poveste. N-am nici un gând despre cum va fi la școală. Nu pot să îmi imaginez cum va crește. Sper doar să îi rămână entuziasmul și bucuria. Lucrurile se așază ele cumva, așa cum trebuie. Probabil că așa-i și-n povestea asta.

Școala nu este neapărat simplă. Cu siguranță va fi și greu. Dar din încercări descoperi care îți sunt limitele și poți merge mai departe. Atât m-a dus capul să îi spun acum: când faci ceva, trebuie să și termini. Că până la urmă asta îi poate folosi nu doar la școală, ci și în viață.

Am emoții când o las. Emoții înainte să iasă de la școală. După prima zi a zis că mai merge. Probabil vor veni zile în care va spune că nu mai merge. Habar nu am. Oricum, ani buni de-acum ne vom tot ocupa cu școala.

V-am spus că am descoperit niște cărți care mi-au rămas în suflet și când scriam acesta articol mi-am amintit de una dintre ele: ”Lapte negru” de Elif Shafak. De fapt, singura care mi-a plăcut cel mai mult, din cele scrise de ea. Îmi place foarte mult Elif Shafak, felul în care scrie, cum vorbește, ea, în general, dar nu am iubit neapărat și toate cărțile ei.

Dar asta… asta a fost un pic și despre mine. Și despre orice mamă.

Iar un pasaj mi l-am notat să-l mai recitesc din când în când…

”Nu știu de ce m-ai ales tocmai pe mine dintre toate mamele posibile din lume. Poate că ești o fată cam nebunatică. Ideea unei mame perfecte ți se pare plictisitoare. Sau poate că mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu însămi. Poate că vezi potențialul din mine. Poate că vrei să mă ajuți să-mi depășesc lipsurile. Poți să fii îndrumătoarea mea, cea mai bună profesoară a mea. Cum am spus, nu știu de ce m-ai ales, dar vreau să știi că mă simt onorată. Sper să nu te fac nicioadată să-ți regreți decizia și să spui: ”Dintre toate mamele din lume, de ce-a trebuit s-o aleg tocmai pe asta?”