Marea licărea sub o lună mare care stătea atârnată pe cer într-o rână. Este momentul acela când te simți norocos că poți vedea, trăi, simți așa ceva.
Am mers pe plajă noaptea târziu și am ascultat marea, am cules scoici, am stat… am stat fără să ne grăbim.
O barcă legată de țărm era legănată de mare. Parcă bătrânul Santiago, pescarul lui Hemingway, o legase acolo până a doua zi, când avea să iasă iar în larg.
De asta e frumoasă marea oricând. Ea are mereu câte o poveste pe care ne-o putem închipui în fel și chip.
A doua zi marea era luminată de soare și strălucea așa frumos. Era frumoasă ca o poezie. Ca o poezie cu rimă îmbrățișată.
Am adunat scoici, am făcut zeci de poze. Ne-am bucurat de o mare turcoaz, liniștită, în singurătatea ei.
Vântul bătea ușor. Încă o dată eram norocoși că am prins așa o zi frumoasă la iarnă, într-o lună așa urâcioasă cum e februarie.
Pentru o clipă a fost doar marea noastră. Doar plaja noastră.
Mă uitam la ea cât era de fericită, cum aduna scoici și mă gândeam că habar nu aveam cum va arată viitorul. Am învățat în ultima perioadă că e drept, nici o dimineață nu ne aparține, deși ne place să credem altfel.
Suntem departe de cei mai buni părinți, deși asta nu are nici o treabă cu iubirea pe care i-o purtăm. O iubim foarte mult, dar nu știu dacă știm să îi arătăm asta mereu.
În marea asta de incertitudini putem doar să îi arătăm cum arată minunile naturii. Cum să iubească și marea, și muntele, și ploaia, și vântul. Cum să se bucure de scoici, de o plajă goală, de o mare în iarnă, de flori, de nori, de soare, de zăpadă.
Mă bucur că putem să îi arătăm toate acestea. Mă bucur că le simte, căci gândul meu este că o inimă care simte, este o inimă care nu îmbătrănește. Este o inimă care poate iubi. Și indiferent cum va arăta viitorul ei, iubirea, în toate formele ei, va fi mereu cea care ne poate salva. Și va putea și ea să stea liniștită, în singurătatea ei, ca marea
Foarte frumos 😉