Mie îmi place să mă joc. Nu am avut niciodată probleme cu asta. Nu mi-a fost rușine să mă tăvălesc pe jos, să fac ca toate celea doar pentru a o auzi pe Natalia râzând. Poate, mi-a fost mai ușor pentru că sunt o fire mai copilăroasă, îmi place să râd, să glumesc și după ce am devenit mamă, să mă joc toată ziua ”mi-a venit” ca o mănușă. Greul mai vine atunci când sunt obosită, când am avut o zi proastă în general, când mă mai lasă inspirație, dar chiar și așa, dacă ne găsim un joc, o hârjoneală ceva, timpul ne trece altfel și ne încărcăm amândouă.

Nu, nu este ceea ce credeți. Adică, dacă Natalia ar vorbi ceva mai bine, cu siguranță, ea mi-ar spune asta mie, și nu eu, ei. Ce să vă spun, când eram mică mi-au plăcut animalele, atât cât să știu câte ceva despre ele. Adică porcul face guiț-guiț, esta animal domestic, leul este regele junglei, șarpele poate fi veninos și chestii de genul acesta. Nu sunt genul cu o pasiune extraordinară pentru animale, nu știu câte feluri de șerpi sunt sau prin ce fel de climate trăiesc animalele.

Atunci când mi-a fost rău, m-a impresionat foarte mult felul în care Natalia încerca să aibă grijă de mine. Mă mângâia, îmi făcea masaj cu mânuțele ei mici și ușoare, se făcea că îmi pune picături în nas și urechi, râdea la minea, sărea în pat, încercând, din toate puterile ei parcă, să mă amuze, să mă facă să fiu bine. Mi-a dat la un moment dat și cu o broscuță în cap, dar m-am gândit că face parte din tratament. 🙂

Anul trecut pe vremea asta abia făcea primii pași. Eram tare nerăbdători să o vedem cum merge. Nu știu, poate că doar așa sunt părinții începători, la primul copil. 🙂 Îmi aduc aminte pe lângă nerăbdarea mea și multele griji: de ce nu mai merge o dată. Dacă are ceva? Nu avea nimic. Pur și simplu, abia pe 4 februarie 2018 a venit vremea să facă primii pași. Era seară, stăteam în sufragerie pe covor când deodată a luat o carte, a pus-o în gură, s-a ridicat și a început să meargă. Și gata. De atunci a început altă distracție. Acum fuge.

Știți oile acelea care sar gardul până adormi … una, două, trei, patru, cinci, cinci și un pic, și pe la șase poate că deja dormi. Ei bine, îmi este milă de bietele oi care sar gardul ca să adoarmă Natalia. Săracele de ele, păi, se usucă pe picioare de la atâta sărit gardul și ea nu mai adoarme. Una, două, trei, patru … o sută, două sute, trei sute … …

Cum convingi un copil să ia medicamente? Nu îl convingi. De fapt, ar fi trebuit să dau acest răspuns la final, ca să citiți tot articolul, dar m-am gândit că nu are rost să vă dau speranțe degeaba. V-am spus că am început anul răciți, toți, de la mare, la mic. Și când ajungeam la administrarea pastilelor la cel mai mic din familie, ne loveam de un zid. Unul mai mare și mai puternic, chiar și decât cel pe care și-l imaginează Trump la granița cu Mexicul. Cum dormeam prost, pentru că abia puteam să respir, am citit toate articolele posibile, găsite, despre cum să convingi un copil să ia medicamente.