Nu am crezut niciodată că un copil poate fi mai bun decât părinții lui. Nu are cum. Un copil este atât de bun, cât vede la părinții lui. Și atât. De unde să învețe să fie mai bun? Am auzit și eu, deseori, părinți care spun că își doresc ca ai lor copii să fie mai buni decât ei. Cred că am spus-o și eu când Natalia era foarte mică. Am stat și m-am gândit un pic la asta. Dacă un copil face ce vede la un părinte, atunci cum să fie un om mai bun decât părintele lui? Singurul răspuns pe care mi l-am dat a fost: fii tu, Otilia, un om cât mai bun, învăță să fii un om cât mai bun; bun în general, bun în ceea ce faci. Fii tu cea mai bună variantă de părinte și atunci și Natalia va fi un om bun.

Aveam și eu un moment al meu. Doar al meu. Pe care îl așteptam toată ziua, ca să spun așa. Dușul de seară. Natalia rămânea cu tatăl ei, iar eu dispăream frumos la baie. Câteodată mai citeam câteva pagini dintr-o carte, mai luam o gură de cidru, făceam duș și ieșeam fericită și relaxată. Era momentul în care stăteam eu cu mine, cu gândurile mele. Știți, câteodată mi se mai face dor de mine pe timpul zilei, iar seara, când aveam un moment de liniște, era timpul perfect să mai stăm și noi de vorbă. ”Ce mai faci Otilia?”, ”Ești bine?”, ”Cum a fost astăzi?”, ”Ești obosită tare?”. Discuții din astea. Ca fetele.

Mie îmi place să mă joc. Nu am avut niciodată probleme cu asta. Nu mi-a fost rușine să mă tăvălesc pe jos, să fac ca toate celea doar pentru a o auzi pe Natalia râzând. Poate, mi-a fost mai ușor pentru că sunt o fire mai copilăroasă, îmi place să râd, să glumesc și după ce am devenit mamă, să mă joc toată ziua ”mi-a venit” ca o mănușă. Greul mai vine atunci când sunt obosită, când am avut o zi proastă în general, când mă mai lasă inspirație, dar chiar și așa, dacă ne găsim un joc, o hârjoneală ceva, timpul ne trece altfel și ne încărcăm amândouă.

Nu, nu este ceea ce credeți. Adică, dacă Natalia ar vorbi ceva mai bine, cu siguranță, ea mi-ar spune asta mie, și nu eu, ei. Ce să vă spun, când eram mică mi-au plăcut animalele, atât cât să știu câte ceva despre ele. Adică porcul face guiț-guiț, esta animal domestic, leul este regele junglei, șarpele poate fi veninos și chestii de genul acesta. Nu sunt genul cu o pasiune extraordinară pentru animale, nu știu câte feluri de șerpi sunt sau prin ce fel de climate trăiesc animalele.

Atunci când mi-a fost rău, m-a impresionat foarte mult felul în care Natalia încerca să aibă grijă de mine. Mă mângâia, îmi făcea masaj cu mânuțele ei mici și ușoare, se făcea că îmi pune picături în nas și urechi, râdea la minea, sărea în pat, încercând, din toate puterile ei parcă, să mă amuze, să mă facă să fiu bine. Mi-a dat la un moment dat și cu o broscuță în cap, dar m-am gândit că face parte din tratament. 🙂

Anul trecut pe vremea asta abia făcea primii pași. Eram tare nerăbdători să o vedem cum merge. Nu știu, poate că doar așa sunt părinții începători, la primul copil. 🙂 Îmi aduc aminte pe lângă nerăbdarea mea și multele griji: de ce nu mai merge o dată. Dacă are ceva? Nu avea nimic. Pur și simplu, abia pe 4 februarie 2018 a venit vremea să facă primii pași. Era seară, stăteam în sufragerie pe covor când deodată a luat o carte, a pus-o în gură, s-a ridicat și a început să meargă. Și gata. De atunci a început altă distracție. Acum fuge.