Luna Decembrie este foarte frumoasă și, alături de copiii noștri, putem face multe activități interesante, care le vor aduce bucurie. Anul trecut am descoperit Calendarul de Advent și în fiecare zi făceam câte o activitate de Crăciun. Anul acesta am făcut din nou Calendarul de Advent și am combinat activitățile cu câte o surpriză dulce. Dacă aveți copii mai mari, puteți să faceți singuri Calendarul de Advent, mai ales că pe internet găsiți foarte multe modele și modul de realizare. Mi se pare o activitate distractivă și stabiliți și împreună ce veți face în cele 24 de zile până la Crăciun.
– Ce vrei să te faci când vei fi mare?
– Super-erou! Vreau să salvez lumea!
Îți mai aduci aminte când erai copil cum credeai în supereroi și visai să fii ca ei? Toți eroii din filme și cărți erau super-eroii copilăriilor noastre pentru că erau buni, puternici, admirați, salvau lumea și voiam și noi să fim ca ei. Nimeni atunci nu ne putea opri să fim ce vrem noi să fim. Închideam ochii și credeam. Credeam că avem o mască de Spider-Man și camera noastră era ”lumea” pe care trebuia să o salvăm. Eram super-eroii tuturor jucăriilor noastre și visam să fim și a lumii întregi. Între timp am crescut și am început să îi credem pe cei mari când ne spuneau că noi nu avem nici o mască sub care să salvăm lumea. Tu sau eu nu suntem Spider-Man și nici nu prindem în pânza de păianjen răufăcătorii. Tu, la fel ca și mine, credeai că poți orice, dar ai devenit într-o zi adult.
Micul-dejun este considerat cea mai importantă masă din zi, pentru că organismul nostru are nevoie de nutrienți pentru a funcționa corect. Lipsa hranei la începutul zilei înseamnă disfuncționalități la nivel organic. Pentru a ne păstra sănătatea, dar și silueta, este bine să ne începem ziua cu un mic-dejun echilibrat și nutritiv. Dacă sărim peste această masă, avem tendința de a face excese alimentare, din cauza senzației mari de foame, care apare la jumătatea zilei.
Când lucram în presă, în fiecare an, cădea pe mine sarcina: ”scrie și tu ceva de 1 Decembrie”. Scriam mereu, cam același lucru, despre cum nu sunt un naționalist din acesta zornăitor, care se îmbracă în ie și se pozează pe Facebook, că nu am steagul atârnat la geam și alte chestii din astea, dar, da, îmi iubesc țara, la fel de mult ca cei care au plecat. Și, nici unul nu a plecat din neiubire de țară ci, de atâta sărăcie, de atâtea greutăți, pentru alte șanse, pentru ei și copii lor, pentru oportunitățile pe care le găseau dincolo de România, pentru a se dezvolta în carieră. Mereu scriam că e greu aici, dar nu îmi vine să plec și mai sper să fie bine. Acum, îmi dau seama că nimic nu s-a schimbat. Au trecut doar niște ani și e cam la fel de greu, poate chiar mai greu, tot mai mulți au plecat iar cei care au mai rămas se gândesc cum ar fi fost dacă … plecau.
De ziua Nataliei, ne-am decis și i-am adus acasă, cadou, o pisicuță. De data aceasta, una adevărată. Deși, aveam emoții și mă gândeam că poate ne-am grăbit și nu este o decizie bună, pisicuța s-a adaptat foarte repede și foarte bine, așa că, se pare, a fost cel mai inspirat cadou.
A fost odată ca niciodată … am ales să încep așa povestea despre prima noastră întâlnire pentru că, dacă ne întrebi de câți ani suntem împreună, noi răspundem exact așa:
Soțul: Eii, nu știu, de mult. Cine să numere atâția ani?
Eu (adică soția): Ă, nu mai știu exact, de vreo șase ani, sau șapte? Hai, chiar nu mai știi?
Amândoi: Ne uităm unul la altul și izbucnim în râs.
Așadar, a fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi fost nu am avea ce să povestim astăzi. Cred că atunci când am ieșit pentru prima dată la o întâlnire, nici unul nu s-a gândit că va veni o zi când din camera alăturată vom auzi: ”mama și tata veniți!”