A fost odată o fetiță care iubea Eugeniile și în fiecare zi mânca una. Ea își traducea banii în Eugenii. Într-o zi era cu mama ei la cumpărături și a văzut o girafă.
– Vreau și eu girafa aceasta, a spus fețita.
– Nu puteam să o cumpărăm acum.
– Cât costă?
– 30 de lei. Adică cam 10 Eugenii. Asta înseamnă că dacă o vrei chiar acum, 10 zile nu vei mai avea Eugenii.
– Bine, atunci mai aștept. De fapt, cred că nici nu vreau așa mult girafa.
Unde este pisica ei de pluș? Pe unde o fi piesa aia de la Lego? Ai văzut suzeta? Unde o fi peria ei de păr? În fiecare zi se întâmplă să am o astfel de întrebare. Eu mereu am senzația că pierd lucrurile. O fi și asta vreo boală, dar nu am îndrăznit să caut pe internet. Știți vorba aia: ”ce nu știi, nu te doare.” Soțul meu exasperat, cred, de întrebările mele care încep cu unde este, într-o sâmbătă, în care mai întâi a dispărut suzeta, apoi pisicuța de pluș și apoi peria ei de păr, din mers, așa, m-a întrebat: ”unde sunt? unde să fie? prin casă. Doar nu avem vreo gaură neagră pe aici, unde dispar lucrurile.”
Pe vechea uliță Oituz, acum unul din bulevardele centrale, în locul unor case dărăpănate de lut și cărămidă, se începea construcția parcului din Onești, pe atunci Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este un parc mare ce se întinde pe o suprafață de 14, 22 de hectare. Am putea spune că avem un oraș mic, cu trei bulevarde, dar cu un parc mare și frumos, locul de întâlnire și de plimbare al locuitorilor. Știți cum este în orașele mici, parcă toată lumea se știe cu toată lumea și parcul cu aleile lui multe, cu locurile de joacă, cu lacul cu nuferi, este locul preferat de toți: copii, mame, tați, bunici, tineri îndrăgostiți.
Eram în bucătărie. Eu spălam vase, ea picta lângă mine, pe peretele de lângă chiuvetă. La final am văzut că a pictat o inimă, de fapt. E o inimă verde. Ea este mică, nu știe că noi oamenii mari desenăm inimile roșii. Dar, așa este, inimile au orice culoare, doar inimi să fie. Și, a ales și locul perfect unde să o picteze: în bucătărie. La noi, apartamentul este open space, intri și dai cu ochii de o inimă verde, pentru că da, acolo în bucătărie este inima casei.
Am tot auzit expresia ”e nevoie de un sat întreg ca să crești un copil”. Așa o fi, dar în acest caz, satul nostru arată ca un cătun izolat de la munte, unde abia -abia, din când în când, mai ajunge cineva. Prin urmare, în satul nostru locuiesc trei persoane: mama, tata și copilul, și ne descurcăm cum putem. Asta înseamnă că mai tot timpul suntem împreună. La cumpărături, prin parc, în vacanțe, în excursii… peste tot. E drept că ne-am și obișnuit așa. Fără copil ne simțim ciudat, parcă ne lipsește ceva. De când a apărut ea pe lume, ne-am tot plimbat mult, în trei. Ea este un copil căruia îi place să se plimbe, se adaptează perfect și am avut doar ieșiri și vacanțe reușite. În doi … ne mai întrebăm, din când în când, oare când vom mai pleca pe undeva singuri. Eu mereu răspund în glumă: ”peste vreo 16 ani. Atunci o să aibă 18 ani și dacă avem noroc o să plece la facultate.”
