Îmi plac foarte mult deserturile Nataliei de la grădiniță. Au gust de copilărie. Nu știu cine sunt bucătăresele, dar fac niște checuri, pandișpane, prăjituri cu mere, negrese și cornuri minunate. Eu sper ca Natalia să nu le mănânce și tatăl ei să nu ceară. Dacă ea spune că nu îl vrea, nici nu mai insist. Iar dacă îl vrea, ca o mamă conștientă și aproape perfectă ce sunt, o tot întreb dacă mai poate, până se plictisește și îmi dă mie desertul.
Când citesc meniul copilului, eu mă uit prima dată la desertul de final, cu gândul: ”ia să vedem ce mâncăm astăzi bun?” După-amiaza aceasta are budincă de griș, pe asta o mănâncă acolo și ca să fiu sigură că nu mă scurg de poftă, ca vinerea trecută, mi-am făcut și eu ieri seară.
Marți dimineață, când am dus-o la grădiniță, pe un vânt care ne lua pe sus, de cum am intrat ne-a învăluit o căldură și un miros de copt, că aș fi rămas și eu acolo. Așa cum aș mai fi rămas în copilărie, pe patul din bucătăria bunicilor. Și când mi-ar fi fost de ajuns și inima prea plină de bine, aș fi împins cu încredere pendulul ceasului, ca timpul să o ia din loc.
Se coceau brânzoaice. Am mâncat toți trei din una. Și a fost bună, și Natalia a făcut mustăți de la zahăr.
Grișul cu lapte, friganelele, orezul sau tăițeii cu lapte, găluștele cu prune și turtele în ulei sunt pentru mine dulciurile care au gust de copilărie. Mi-e dor să le mănânc, dar cred că de fapt mi-e dor de vremea când săream în fața blocului elastic, mă dădeam în leagăn și citeam basme lângă pat.
Îmi puneam floricele în apă cu zăhăr și le mâncam cu lingurița. Coceam cartofi, îi zdrobeam și îi amestecam cu zahăr. Era un fel de piure dulce. Așa ceva nu am mai mâncat, dar nici curaj să mai încerc nu am…, ce semn mai bun că am crescut.
Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
