Dacă mi-ar fi spus cineva acum ceva ani că va veni o sâmbătă, în plină iarnă chiar, în care voi sta și voi pândi păsări, i-aș fi spus că face o confuzie. E frumos în natură, îmi place să mă plimb, dar parcă chiar să stau la mijloc de ianuarie prin pădure să ascult păsări, să vedem ce sunt, să le urmărim prin copaci, e prea de tot.
Vă spun, nimic nu este prea de tot când ai copii. Și mai ales copii care iubesc natura, în general, și păsările în special. Păi nu ai cum să îi spui ”nu„ când vine la tine sâmbătă dimineața și îți spune că vrea în pădure. Și vrea în pădure, și vrea în pădure … și tot repetă asta în timp ce își pregătește ghiozdanul. Și adună pietre, plante, mușchi, licheni, bețe, pene, mă rog, tot ce i se pare ei interesant. O lași să își consume pasiunea asta, din care, indiferent ce va ajunge ea să facă când va fi mare, are atâtea de învățat pentru toată viață. Despre ea ca om. Nu mai zic de cultură generală. Am învățat alături de ea atât de multe lucruri despre păsări, cât nu am învățat în toți anii de școală.
Și am mai învățat un lucru din pasiunea ei pentru natură. Despre a fi prezent. Despre PREZENȚĂ. Când vezi cât de frumoasă este natura, când descoperi locuri uimitoare, când vezi apusuri care nu încap în cuvinte, cascade înghețate, copaci ninși, poteci și drumuri de pădure care nu știi unde duc, când stai să asculți și să urmărești prin copaci păsările, nu poți să fii decât acolo. Să fii prezent, să te bucuri de ACUM. Lucru pe care îl pierdem în vremurile acestea. Suntem cu mintea în mii de locuri, vrem să facem multe, toate de-odată, tragem de noi și de timp cât putem. Când ar trebui să ne relaxăm, ne zboară mintea în altă parte. Suntem undeva, pierduți cu gândurile, prin timp, într-un trecut și într-un viitor, dar tot mai rar și mai puțin în prezent.
Nu o dată, de multe ori, făceam ceva și mă gândeam la altceva. Eram în două locuri de-odată. Fizic undeva, cu gândul în altă parte. Toate plimbările astea pe toate coclaurile care ne apar în față, m-au învățat ușor, ușor, să fiu acolo. Să fiu prezentă. Să mă bucur fix de momentul acela. De ce văd, de ce simt atunci și acolo unde sunt.
Mă gândeam că asta vrem să ne învățăm copiii: să fie atenți, concentrați pe o sarcină, să termine ce au început, să nu fie împrăștiați. Câteodată ar trebui să reînvățăm și noi lucrurile acestea.
După o plimbare din asta mi se așează toate gândurile unde trebuie. Învăț, câte-un pic, câte-un pic, ce înseamnă să fiu prezentă.
Și apropo de asta, am în draft un articol, pentru data viitoare, despre o carte foarte faină exact pe tema aceasta. Am citit-o la recomandarea unei cititoare de la bibliotecă. Și pentru că mi-a povestit așa frumos de ea, am zis să îi dau o șansă. Este o carte foarte interesantă, despre problema pe care o avem tot mai mulți dintre noi astăzi: uităm să fim prezenți. Prezenți cu adevărat.
One comment