Articolul trecut v-am vorbit despre o carte care mi-a plăcut foarte mult. Am citit-o la recomandarea unei cititoare de la bibliotecă. E drept că singură nu știu exact când aș fi ales să o deschid. Are un titlu fain, dar parcă și un pic siropos: ”Ziua în care am început să mă iubesc cu adevărat”.
La prima vedere aș fi spus că nu este chiar genul meu de carte. Nu sunt foarte pasionată de literatura de dezvoltare personală, dar o cititoare a vorbit așa frumos de carte, încât am zis să îi dau o șansă. Și mi-a plăcut foarte mult. Serge Marquis, autorul, a făcut o treabă foarte faină. O problemă de psihologie, o problemă a noastră, a oamenilor din ziua de azi, a transpus-o într-o poveste. O poveste din care să învățăm să renunțăm la ego, la a crede că suntem cineva datorită hainelor pe care le purtăm, mașinii pe care o conducem, job-ului pe care îl avem. Viața este mult mai simplă și dacă descoperim asta la timp, ne putem salva de multe suferințe.
Avem nevoie în viață de povești și ele ne rămân mai aproape de suflet. Le ținem minte altfel. Probabil la asta s-a gândit și autorul când a ales forma romanului pentru a aduce în scenă personaje și situații care ilustrează multiplele fațete ale egoului.
Toți suferim de asta. Da, și eu. Nu vă închipuiți că am citit cartea asta și ca prin minune mi-a trecut. Dar îmi doresc să îmi treacă și cartea asta este un alt pas care să mă apropie de mine mai mult. Să mă facă să înțeleg că este bine să nu ai certitudini. Că nu ajută la nimic să te crezi buricul pământului. Iar iubirea… iubirea este despre a putea tu, în primul rând, să îi iubești pe ceilalți și să te bucuri că poți face asta.
Nu este o carte simplă, este chiar dureroasă pe alocuri, dar v-o recomand și eu mai departe. Luați-o ca pe o șansă de a învăța, fără a vă lovi de pragul de sus. Și vă doresc să ajungeți în ziua în care să spuneți că vă iubiți cu adevărat și vă puteți bucura, pur și simplu, de clipa prezentă, cu totul, întreg.
”Oamenii întrețin iluzia că sunt cineva prin mașina pe care o conduc ori prin hainele pe care le poartă, dar niciuna dintre aceste identități nu are legătură cu Prezența, cu capacitatea de a fi aici. Putem aprecia un anumit parfum, putem avea o preferință pentru o anumită culoare, dar nu vom fi niciodată un flacon de Chanel Nr. 5 sau culoarea roșie.
…
E și groaznic, și minunat în același timp. Groaznic fiindcă ne omorâm între noi pentru a apăra niște iluzii; minunat fiindcă putem să ne dăm seama de lucrul ăsta. În fiecare clipă. Și asta înseamnă cuvântul prezență, nu?
…
Toți oamenii preocupați să devină ei înșiși pierd vremea de pomană. Nu putem deveni noi înșine. Nu putem decât să fim noi înșine.
…
Reușita sau succesul nu prezentau, pentru ea, niciun interes. Ideea depășirii de sine i se părea chiar absurdă. De fiecare datăn când îi vorbeam despre dorința aia arzătoare de a-mi depăși limitele și de a ajunge cea mai bună, riposta mereu cu aceleași întrebări:
– Cine să depășească pe cine, Maryse? Există două Maryse? Ce anume te va face să afirmi într-o bună zi că o Maryse a depășit-o suficient de mult pe cealaltă pentru a fi devenit în sfârșit cea mai mare și mai tare?”
