Cald- rece

Că sunt un mare fan al onomatopeelor, v-ați prins, cred, după povestea cu albina. 🙂 Cu excepția acestui caz, să-i spunem un pic nefericit, m-am tot folosit de astfel de sunete pe vremea când Natalia era foarte mică. Ea vorbea mult, dar eu înțelegeam puțin. 🙂 Știți acea bolboroseală, de îți vine să îi mănânci cât sunt de scumpi, doar că te și înțelegi greu cu ei.

Și atunci m-am gândit că onomatopeele sunt ușor de reprodus și așa ne-am putea înțelege una cu alta. Yami-yami era când voia să mănânce ceva, orice, dar nu știa să spună asta. Îmi arăta burta sau gura și zicea yami-yami, când o întrebam ce vrea, cu ce să o ajut. Bleach pentru ceva ce îi displăcea. Nu neapărat mâncare. Orice nu îi plăcea era bleach, ca eu să înțeleg. Uiiii era la ceva ce vedea pe sus și voia să îmi arate. În fine, ați prins ideea. Așa mi s-a părut mie că îmi va fi mai ușor să o înțeleg până va începe să vorbească mai bine. Era limbajul nostru. 🙂

Din această categorie, a onomatopeelor, este și uff. Gătind cu ea prin preajmă, îmi era teamă să nu pună mâna pe cuptor, atunci când era fierbinte. Și i-am spus că este uff.  I-am arătat că vine căldură, că e periculos și se poate arde. E prea cald, doare, deci este, pe scurt, uff. Asta era când avea ea în jur de un an. Și mult timp a rămas uff nu doar la ceva cald, ci la tot ce i se părea ei a fi periculos.

De câte ori o deranja ceva, ori îi era teamă, spunea uff. Pentru mine era foarte bine, că îmi transmitea că este ceva în neregulă ca să o pot ajuta.

Acum ne ajutăm mai rar de onomatopee.  Folosește cuvinte, pe care le și înțeleg. Îmi arată sau își ia singură dacă vrea ceva și vede că nu înțeleg. Suntem la alt nivel. 🙂 Oricum se întâmplă rar să nu o înțeleg. Chiar dacă încă pronunță stâlcit multe cuvinte, eu o înțeleg foarte bine.

Din vremea când ne foloseam de tot felul de sunete, am obsevat că spunea uff și atunci când era ceva foarte rece. Într-o iarnă, când am scos-o cu sania, o luase frigul și tot striga la mine de pe sanie: uff, uff. Mi-am dat seama că are ceva. Îi intrase zăpadă pe sub fâș și se udase la picioare.

Atunci mi-a venit idee să o învăț diferența între cald și rece. La baie ne jucam cu apa. Îi dădeam spre cald, uite așa este uff, apoi spre rece. Și tot așa, și după vreo două băi s-a prins atât de bine, încât acum ne scoate peri albi cu laptele. Mi-am dat seama că am învățat-o foarte bine, încât sesizează orice mică diferență între cald și rece.

Atenție! Laptele trebuie să fie un pic cald, nu foarte cald. Atât de cald încât să se transfere doar un pic de căldură spre recipientul în care este pus. Dacă laptele este călduț, dar nu suficient să se transfere și spre cană sau biberon, este rece. Dacă este prea cald și recipientul în care este pus se încălzește ceva mai tare, nu este bun. Este uff.

Ați înțeles ceva? Nici noi. Nu vă spun când bea lapte de câte ori ne spune: nu, este rece; nu, este uff. Și tot așa.

O secundă dacă îl încălzim mai tare, nu e bun. Și la fel, o secundă dacă îl ținem mai puțin, e prea rece. :)))

Eu și tatăl ei, când o auzim că vrea lapte, ne uităm unul la altul. Eu sper să se ducă el, el speră să mă duc eu. :)))

Nu știu cum este la voi, dar zău dacă nu, de multe ori, la noi, tot ce o învățăm sunt mari șanse să se întoarcă împotriva noastră. 🙂 (glumă)

Povestea asta cu rece-cald ne-a adus aminte de un desen, la care ne uitam când eram noi copii. Îl știți?

p.s.: și la noi, câteodată, după atâtea plimbări cald-rece, rece-cald, zice că nu mai vrea lapte. 🙂

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *