Fetița care a oprit timpul

Pe un perete în bucătărie am un ceas cu pendul. E primit în dar, de casă nouă. Are pe el desenat Turnul Eiffel. Iubesc Parisul prea mult, ca să îi pot înțelege  pe cei care nu îl văd frumos. Orașul acesta fascinant de enervant, cu centrul lui boem și romantic, și periferiile sărace. Cu podurile frumoase și emigranții de sub ele. Cu istorie, literatură, prezent și trecut. În fine. Cred despre ei că nu am fost la timpul potrivit în Paris, ori în locurile potrivite. Ori cu persoana potrivită.  Mai am în casă două tablouri cu imaginea Parisului. Așa colorate și nesemnate de nimeni, mie îmi plac. Nataliei i-a plăcut de când era foarte mică ceasul. Urmărea pendulul cu interes. Îi asculta sunetul tărăgănat, care marca minute și ore. Tic-tac, se mișca din stânga-n dreapta pendulul, și ochii ei la fel.

După ce a mai crescut cerea în brațe ca să ajungă la el. E fetița care oprea timpul. Și râdea de năzbâtia ei. Și apoi cu putere dădea în el și timpul o lua din loc.

Eu o întrebam râzând: ”ce vrei să faci? vrei să oprești timpul?”, și fară să o las să răspundă tot eu îi spuneam un adevăr care o făcea să râdă: ”nu poți opri timpul”.

Ea se uita la mine cu ochii ei, aproape albaștri, jucăuși și cuprinzători, și apoi zâmbea complice. Parcă îmi răspundea ”ei nu pot. Eu pot. Voi adulți puneți nu în fața tuturor lucrurilor și acțiunilor. Noi nu. Eu nu.”

Și chiar e fetița care poate opri timpul. Mi-a arătat asta de câteva ori.

Într-una din zile, după micul dejun, ștergeam masa și mă gândeam la câte mai am de făcut. În zilele în care trebuie să trag știrile, diminețile sunt mai pe fugă și îi spun des ”hai”. Era o dimineață din aceea.

Ea stătea pe masă, cu picioarele atârnate. Vârfurile degetelor abia atingeau scaunul, eu m-am aplecat spre masă, iar ea, pur și simplu, m-a luat de gât. Brațele ei mici păreau atât de cuprinzătoare. Îi simțeam bărbia. Eram sigură că zâmbește. Zâmbeam și eu, și sufletul meu. M-a topit îmbrățișarea asta. Venită pur și simplu. Dintr-o iubire din asta necondiționată, pe care doar un copil poate să o arate așa sincer și natural.

Timpul s-a oprit. Nu a mai contat graba, treburile sau cât este ceasul. Cu o îmbrățișare poate opri timpul. Uite că ea poate.

În altă zi, ea era în cameră, eu în bucătărie. Când am intrat la ea, a venit spre mine și s-a prins  cu brațele de mine. O îmbrățișare așa cum vezi în gări. Când vine sau pleacă trenul. Cu dor, pentru dor, deși noi nu ne văzusem de doar câteva minute.

Și iar timpul s-a oprit. În astfel de momente timpul dispare și e înlocuit de atâta iubire, care ține loc de orice. Ea este fetița care a oprit timpul. Timpul meu, și l-a umplut cu dragoste.

 

2 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *