Un om bun

Nu am crezut niciodată că un copil poate fi mai bun decât părinții lui. Nu are cum. Un copil este atât de bun, cât vede la părinții lui. Și atât. De unde să învețe să fie mai bun? Am auzit și eu, deseori, părinți care spun că își doresc ca ai lor copii să fie mai buni decât ei. Cred că am spus-o și eu când Natalia era foarte mică. Am stat și m-am gândit un pic la asta. Dacă un copil face ce vede la un părinte, atunci cum să fie un om mai bun decât părintele lui? Singurul răspuns pe care mi l-am dat a fost: fii tu, Otilia, un om cât mai bun, învăță să fii un om cât mai bun; bun în general, bun în ceea ce faci. Fii tu cea mai bună variantă de părinte și atunci și Natalia va fi un om bun.

Și mă străduiesc mereu, dar nu îmi iese tot timpul. Nici să fiu un om bun, nici să fiu cea mai bună variantă de părinte din câte pot fi.

Dar învăț. Și nu mă las.

Mă uit la Natalia și îmi văd apucăturile mele, de multe ori. Alea, la care încă mă străduiesc.

Mângâie pisica și strânge un pic din dinți. Pentru că așa sunt și eu. Am o doză de nervi, amestecată cu un pic de răutate, care mă face să strâng din când în când din dinți și când îmi place ceva.

E pătimașă ca mine. Grăbită și agitată exact așa cum vă vede pe mine. Mi-am dat seama că îi spun des: ”hai-hai”, atunci când am auzit-o cât de des îi spune ei pisicii ”hai-hai”. Pentru că așa sunt eu: mai mereu grăbită. Sunt genul de om pentru care contează drumul, nu destinația. Și cam așa cred că este și ea.

Nu are răbdare, pentru că nu a avut cine să îi ”predea” această lecție. Nici eu nu am. La mine totul trebuie să fie repede.

Este împrăștiată și nu pot să o cert când lasă jucăriile peste tot prin casă. M-aș simți o impostoare dacă aș certa-o pentru că lasă lucrurile aruncate aiurea. Probabil dacă ar vorbi perfect mi-ar spune că așa a văzut la mine.

Știu sigur că oricât m-aș strădui nu am să pot să o învăț niciodată că nici o dimineață nu ne aparține. Mi-aș dori foarte mult să o pot învăța asta. Am fi amândouă niște oameni mai buni, pur și simplu. Dar uit. Din când în când, viața îmi aduce aminte, și la un moment dat … pur și simplu, iar uit. Și trăiesc ca și cum mi-am câștigat viața la loz în plic și e doar a mea, cât vreau eu.

Până acum am învățat-o să se bucure de lucrurile simple, să alerge prin vânt, să iubească marea și muntele în aceeași măsură, să fie curioasă, să râdă mult, tare, des, cât mai des, să guste fulgii de zăpadă și să râdă când o ating stropii de ploaie, să iubească parfumurile, să iubească oamenii, să danseze. Vreau să o învăț să fie fetița care oprește timpul în sufletul ei și joaca, bucuria, spiritul ludic să îi rămână pentru totdeauna.

Mă străduiesc, în fiecare zi; zi de zi, să fiu eu un om mai bun, pur și simplu, și să cresc un om bun.