Hei, aveam și eu un moment al meu

Aveam și eu un moment al meu. Doar al meu. Pe care îl așteptam toată ziua, ca să spun așa. Dușul de seară. Natalia rămânea cu tatăl ei, iar eu dispăream frumos la baie. Câteodată mai citeam câteva pagini dintr-o carte, mai luam o gură de cidru, făceam duș și ieșeam fericită și relaxată. Era momentul în care stăteam eu cu mine, cu gândurile mele. Știți, câteodată mi se mai face dor de mine pe timpul zilei, iar seara, când aveam un moment de liniște, era timpul perfect să mai stăm și noi de vorbă. ”Ce mai faci Otilia?”, ”Ești bine?”, ”Cum a fost astăzi?”, ”Ești obosită tare?”. Discuții din astea. Ca fetele.

Nu știu ce s-a întâmplat. Brusc, Natalia s-a gândit ce fain ar fi să stea cu mine, cât fac duș. Și cum aude că mă duc la baie, ea este deja înaintea mea acolo. Se pune pe înălțător și așteaptă. Cât mă spăl vorbește într-una. Înțeleg un sfert. Mai cântă, câteodată. Mă imită cum mă spăl. Vrea să miroase gelul de duș. Vrea să se mai spele o dată pe dinți. Mai cântă un pic, mai vorbește un pic, vrea parfumul de corp. Se dă și ea. Își aduce aminte de pisică. Deschide ușa mare și o strigă: ”hai pis-pis”. Nu e de ajuns un copil. Să fie și o pisică. 🙂

Apoi vrea să se imbrace cu hainele mele, eu trebuie să o rog să mi le de-a. Trage toate prosoapele pe jos. Și gata. Ieșim. În tot timpul acesta, tatăl ei se relaxează acum. Se uită la televizor sau pe Facebook, timp în care eu mai petrec niște timp de calitate, evident, cu copilul meu, că nici nu stăm toată ziua impreună. Toată ziua, zi de zi. 🙂

Puf și s-a dus. Momentul meu, este momentul nostru. Așa s-a întâmplat și cu dulapul meu unde aveam cosmetice și parfumuri. Toate sunt ale ei. Așa s-a întâmplat și cu sertarul unde aveam eșarfele; este tot al ei acum. Totul este al ei acum, de fapt. 🙂

Momentul meu … adio!