Eram la un loc de joacă. Natalia se juca cu un băiețel. Vorbeam cu mama acestuia și cu coada ochiului văd cum ea se duce spre un tobogan înalt. Prea înalt pentru ea, după părerea mea. Fără să mă gândesc vreo clipă, m-am întors cu tot corpul spre ea, am făcut ochii mari și i-am spus ”nu poți, ești mică.” Ea s-a uitat mai mult prin mine, decât la mine, și a continuat să urce pe el. A putut! A fost foarte atentă, nu s-a dezechilibrat nici un milimetru, a ajuns sus, s-a așezat frumos și s-a dat pe el. Când a ajuns jos, râdea. M-am simțit tare rău. Dacă m-ar fi ascultat? …
Mi-am dorit, încă de când era foarte mică, să pot să o cresc astfel încât să nu îi tai aripile, ci să o ajut să și le desfacă tot mai mult. Să nu îi pun limite în funcție de ce îmi place și ce nu îmi place mie sau influențată de fricile mele. Exact contrariul la ce am făcut la locul de joacă. Mie mi s-a părut un tobogan înalt. Aș fi putut să îi spun asta. Că mie mi se pare că este prea mică, că o pot ajuta dacă ea chiar vrea să încerce, că stau aici lângă ea, în caz că se va dezechilibra … orice altceva. Dar, nu. Eu i-am spus simplu ”nu poți.” Pentru că așa facem noi adulții. Spunem simplu nu și superficial da. Suntem grăbiți. Facem ceva în timp ce ne mai gândim și la altceva.
Mă bucur că nu m-a ascultat și că de data asta ea mi-a dat o lecție. Nu există nu pot, nu înainte de a încerca. Vreau să fiu tot mai atentă la ce și cum îi spun. Mai ales după această întâmplare. Pur și simplu, m-am trezit vorbind. Încerc să îmi aduc aminte ce mi-am pus în gând când era doar o bebelusă cu ochii mici și mânuțe și mai mici, pufoase: să fie un copil bucuros și liber.
Mai fac și mai spun lucruri pe care nu aș vrea să le audă. Din obișnuință. Și, din păcate, mi se pare că uneori, fără să vrem, ne creștem copii în funcție chiar de propriile noastre limite. Limite pe care ni le-am pus noi de-a lungul anilor sau ni le-au pus alții. Că i-am lăsat.
Am mai auzit părinți care spun că își doresc ca ai lor copii să fie mai buni decât ei. Copii nu au cum să fie mai buni decât părinții lor. Ei sunt reflecția noastră. Ei sunt atât de buni, cât văd la noi. Și atât.
De asta îmi doresc să nu îi mai spun ”nu poți” așa, pur și simplu. Să nu ajungă, dacă îi spun des, chiar să creadă asta. Eu așa vrea ca ea să spună că nu poate, după ce a încercat măcar.
Sursă foto: www.pexels.com
Nu cred că e vorba că îi tai aripile, ci de faptul că vrei să o protejezi. Am și eu un nepoțel care într-o zi s-a urcat pe un fotoliu înalt, iar unchiul meu, bunicul lui, i-a spus să coboare că poate cade. Răspunsul puștiului a fost demențial: Da’ poate nu cad.
Un parinte, și mai ales o mama, este din instinct protectiva. Trebuie sa invatam alaturi de ei si noi, parintii. Asa ne formam oameni completi.
Fetitea mea e tocmai invers, spune singura Nu Pot, si eu ii explic cu teoria chibritului ca poate. Greu ajungem la un consens
am trait ambele situatii si a fost mai dureros cand a spus ea: nu pot!
Este normal sa reactionam asa. O facem sa ii protejam. Si eu mai fac asa si ei imi dovedesc ca pot. :d