Despre replici caraghioase … pe care nu pot să i le spun

Un lucru pe care mi l-am propus, de când a apărut pe lume și de care mă țin și acum chiar dacă îmi mai dau foc la valiză, este să nu o mint. De multe ori i-am spus soțului meu, când era mică, și ne uitam la ea când doarme, că eu nu vreau să o mințim, chiar dacă asta înseamnă că ne va fi un pic mai greu. Și, abia acum ne este, că a început să ceară, să arate, să vrea insistent. Dar, nu, nu vreau, pur și simplu, să o mint și să mă folosesc de replici caraghioase doar pentru a evita plânsul ei. 

La replici caraghioase am câteva pe care nu pot să le sufăr. Gura mi se încleștează și nu pot, efectiv, să le pronunț. Mi se par fără sens, fără logică, și caraghioase, și enervante. De exemplu, cele cu ca-ca și na-na. Nu pot să îi spun când pune mâna pe ceva: nu, lasă jos, e caca. Eu, de obicei, când vorbesc, parcă văd cuvintele. Deci, nu pot să spun asta. Mi se pare total nepotrivit. Ce e caca ăsta? Arată ca ce? Cum să îi spun eu caca, când pune mâna pe un băț sau o piatră? Și, dacă pune mâna pe ceva nepotrivit, ca de exemplu chiștoace de țigări, ele sunt gunoi, nu caca. Mama mea i-a spus prima dată: nu, lasă jos, caca. Mi-a venit să râd când am văzut fața Nataliei. Eu spun caca doar la povestea despre olița roșie, la care sper odată să și facă ceva. Ce o fi zis săraca în mintea ei: oooo, nu, și bunica începe acum povestea cu olița și eu iar trebuie să mă prefac că nu aud nimic.

Și pe soțul meu l-am auzit o data spunându-i așa. La el am băgat privirea aia celebră de soție nervoasă. Prin ochi îmi ieșeau săgeți, toate îndreptate spre el. L-am întrebat ce e caca, să ne explice și nouă la ce s-a referit. Iar el s-a folosit de celebra lui scuză de soț: ei, am glumit.

Na-na, știți, adică dacă aveți copii sigur știți, e cuvântul des folosit când copilul se lovește: nu mai plânge, hai că îi dăm na-na. În mine așa, că în realitate nu pot, mă tăvălesc de râs când aud replica asta. Mi se pare mai mult decât caraghioasă. Nu cred că Natalia m-ar crede vreodată. La cum este ea, pur și simplu, nu cred că s-ar opri din plâns ci ar începe mai tare la gândul că mama ei s-a prostit de tot. I-a făcut cineva așa, dar pentru că ea nu a mai auzit din astea, nu avut, evident, nici un efect. Nu pot să îi spun asta pentru că nu cred în asta și sigur nu ar funcționa. V-am spus că parcă văd cuvintele. Ei, da pe na-na ăsta, nici măcar nu pot să îl văd. Cum arată?

Și mai am câteva:

  • aia cu a păpat-o cățelul. Mi se pare că spunându-i asta cred despre copilul meu că e cam prostuț. Ce, el nu vede că eu pur și simplu am ascuns ceva? Și, de obicei replica asta este folosită și în absența cățelului. Dacă i-aș spune asta mă gândesc că ea s-ar gândi: dar, unde e cățelul ăla? 
  • uite avionul, trenul, mașina … orice, numai uite ceva și deschide gura să mănânci. De când am început diversificarea mi-am spus fără prostii din astea. Mănânci bine, nu mănânci, nu-i prea bine, posibil să mă enervez, dar asta e.
  • faci buba. Buba- alt cuvânt super caraghios. Pe ăsta, îl văd. Și e chiar scârbos reprezentat în capul meu cuvântul ăsta. Deci, mai simplu, te lovești.
  • când se aud clopotele la biserică, e Doamne-Doamne. Eu cred că la noi nici nu poate funcționa asta pentru că stăm lângă o biserică și vedem în fiecare zi clopotele. Îl vedem și pe cel care le trage. Natalia nu are nici o reacție la sunetul clopotelor. Nici măcar când doarme. Pentru ea e ceva normal să le audă. Așa că nu merge nici replica asta când stai într-un bloc, lângă o biserică.

Și, am trăit fericiți până acum fără replicile astea și așa vom trăi și mai departe. Dacă eu nu cred în ele, mi se par comice, ciudate, inutile, nu am cum să le spun astfel încât copilul meu să mă creadă. Și, mi-am promis că nu îl mint. Oricât de greu mi-ar fi…

 

Sursă foto: www.pexels.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *