Acum doi ani pe vremea asta, doar mi-o imaginam. Cum va fi ea mică de tot, cu cine va semănana, cum îi vom fi noi părinți. În mai puțin de o lună, casa începea să ne miroase a bebeluș. Știți mirosul acela? Vi-l mai amintiți? De nou. De proaspăt. De început. De curat.
Miroase el, îi miros hainele și tot ce atinge. Miroși tu, după ce îl ții în brațe. Mirosul acela care se duce câte un pic, cu fiecare lună care trece, dar pe care îl uiți greu. De fapt, cred că niciodată. De câte ori te afli apoi în preajma unui bebeluș, mirosul lui te poartă în timp. Ca o madlenă înmuiată în ceai. Și, începi să îți aduci aminte. Cum îl plimbai la pieptul tău, cum dormea, cum zâmbea prin somn, cum se lipea de tine, cum adormea, cum îi plăcea să-i vorbești, să-i cânți, să-l atingi ușor.
Mirosul acela care se duce, dar pe care nu-l uiți. Și te minunezi în fiecare zi ce repede crește, că parcă mai ieri îl țineai doar într-o mână și adormea cu capul pe tine și acum … acum, e greu și e mare, și brațele tale îl duc greu.
Ador parfumurile. Nu am un parfum preferat. Mi-e greu. Am doar arome care îmi plac. Dar, parfumul ăsta de bebeluș este mai mult decât o mireasmă, o aromă … este o stare, o amintire, un moment.
Dormim împreună. Așa ne-a fost bine de la început. Îmi aduc aminte cum o ascultam cum respiră și stăteam cu nasul lipit de ea. Mirosul ăla …
Și acum noaptea mai stăm lipite una de alta. Uneori doarme, la propriu, chiar în capul meu. Îi place să se joace cu părul meu și atunci se încovoaie după capul meu. Și o las așa lipită de mine să îi mai simt respirația și mirosul. Atunci mi se pare că mai e încă mică.
(Dar … ea a crescut.)
Alteori doarme cu spatele la mine, pe partea cealaltă de pat. Ziua îmi umblă în dulapul cu parfumuri. Îi place Cerruti 1881. Poate și datorită formei sticlei și culorii. Îl miroase și face: aaaa. Apoi îmi dă și mie capacul să îl miros. A mai crescut … mirosul de bebeluș e în amintirea mea. Ea este o fetiță care lasă în urma ei un strop din parfumurile furate din dulapul meu.
Sursă foto: www.pexels.com