Nu mă pricep prea mult la culori. Șiu să mă uit la ele. Poate, să mă și bucur de ele. Dar, uneori, fără curaj și fără prea multă imaginație. Spun despre mine, câteodată, că îmi place verdele. Nu știu de ce îmi vine să spun asta. Nu mă pricep deloc la pictură. Mi se blochează mâna în fața unei hârtii albe. Iar despre pictori … știu puțini și puține lucrări. Știu despre Ștefan Luchian, pictorul florilor, pentru că aveam în bucătărie o copie după celebrul tabloul cu Anemone. Era lângă ușa ce dădea în balcon. Și acum văd acest tablou când închid ochii. Iar chipul pictorului român îmi aduce aminte de Van Gogh. Îl mai știu pe Grigorescu și pe Munch. ”Urletul” lui mă face să mă gândesc la Bacovia, preferatul meu. Știu de Monet și Manet, pentru că așa am reținut ușor ce sunt paronimele. Cam atât despre pictori. Despre picturi … am una singură întipărită în minte. Am văzut-o la Palatul Culturii din Iași, cu ani în urmă, nici nu eram în liceu. Era o femeie într-o rochie albastră. Albastru ăla mi-l aduc și acum aminte. Nu știu pictorul.
De aproape doi ani, adorm lângă un copil care iubește culoarea. Pur și simplu. Fără să o fi îndrumat eu spre asta. Sunt ciunțită la acest capitol. Știe multe culori. Se joacă cu ele și asta pare să îi place cel mai mult. Acum, cel puțin. Se duce la dulapul cu culori și îmi spune: tezi? Asta pentru că eu când o văd acolo o întreb: vrei să pictezi?
Ea pictează tot; pereți, hârtii, uși, jucării, pe ea, pe noi. Probabil, ea o să mă învețe ce frumoase sunt culorile. Ce lumină au. Și, ce fericire pentru cei care știu să se joace cu ele.
Într-o zi de septembrie, încă cu soare, pe un acoperiș de unde vezi orașul, stau atârnate, în lumină și o adiere de vânt, chipuri. 
Printre ele alerga Natalia. Iar, într-un tablou, este chiar ea. O fetiță, cu părul în vânt, ciufulită, cu ochii spre un soare care se face palid. Vara își strânge bagajele.
Nu mă pricep ce să spun despre ele; eu care mă pricep puțin la culori. Pot să spun că mi se pare curajos să pictezi chipuri. Tebuie să pui pe chip și sufletul. Și culoarea lui. Și lumina lui. Iar noi ne uităm la același om, dar îl vedem diferit. Pictând chipul unui om, îți asumi felul în care îi vezi sufletul. Și expui, în ochii tuturor, asta.
Luminița Pătrățeanu, căci ea este curajoasa, nu a expus chipuri ci suflete, în lumini și culori diferite. Și, le-a urcat pe un acoperiș. La înălțime.
Nu este la prima expoziție, și de fiecare dată a uimit prin nonconformism. În urmă cu doi ani a expus într-o spălătorie auto iar anul trecut pe o stradă din Warminster.
Chipurile din expoziția ”Visages … des toits” vor fi expuse curând și în Bacău.
One comment