La limită

Aveam acest articol în minte de ieri. Acesta este un intro, să îmi vărs năduful. E în ton cu articolul, oricum. Am stat la masă amândouă, după m-am dus să spăl ceva și cât m-am întors spre chiuvetă, ea a și dispărut cu sucul în sufragerie. Când mă duc acolo am văzut verde, galben, roșu, albastru și un pic de negru în fața ochilor. Ce să mai, un curcubeu întreg. Ca să mai nuanțez povestea un pic și să mă exprim metaforic, canapeaua a cerut un pic de suc și ea, darnică din fire, i l-a dat pe tot care mai era în cană. Nici mama detergentului nu mai salvează canapeaua asta.

Gata. Acum m-am calmat de tot, să trecem la articolul propriu-zis. Ce voiam să vă spun este că noi trăim așa, la limită. La limita lui: Natalia nu … pentru că îți iau sau nu îți mai dau, după caz. Ea face lucrurile în așa fel încât să fie cam ca ea, iar eu să nu am motive suficiente să îi interzic totuși ceva. Știți vorba aia: la limita legii. Ei, ceva de genul.

În prima zi în care nu a mai făcut febră, era la baie și o văd de-odată cum ia o găletușă din aia de plastic, pentru nisip, și începe să lovească cada din tot sufletul ei. Pac una și râde, pac una și iar râde. Serios? Natalia nu mai da așa. Pac, încă o dată, și mai tare. Natalia dacă mai dai așa tare o să îți iau găleata. S-a uitat la mine și așa cu încetinitorul, ca și cum te uiți la o reluare, a atins cada cu găleata apoi a aruncat-o în apă râzând. Adică o dată tot a mai dat. Și mai încet ca să nu am ce să îi fac. 🙂

Când i-am cumpărat un tobogan, la început ar fi vrut să își de-a drumul pe el în picioare. Aici nu a funcționat cu stop, ți-l iau, am fost nevoită chiar să îl strâng. A plâns vreo zi pe lângă ușa balconului, dar a funcționat. Când l-a primit din nou, nu a mai avut astfel de tentative. Ei, dar când mă așez și eu comod pe canapea să mă uit la televizor, se duce la tobogan și sta așa în picioare pe el și râde spre mine. Ca și cum: heiiii, mă vezi. A bun, mă vezi. Eu apuc doar să zic Na … și ea începe să râdă și se așează normal. E ca și cum: ce ai mama, calmează-te, glumeam și eu.

Când iau laptopul să scriu, vine la mine și cu degetul arătător ridicat și îndreptat spre butonul on/off îmi tot repetă râzând: apăs, apăs, apăs… Culmea, cuvântul acesta l-a prins repede, bine și corect.

Dacă îi spun să înceteze că mă enervează, căci asta chiar mă enervează, se uită la mine nedumerită și cu o față inocentă. E ceva de genul: am apăsat, ce ai? Glumeam doar.

Avem în bucătărie o minunăție de masă cu geam chiar, frumos și foarte zgâriat. I se apropie și ei sfârșitul. Evident că o lingură sau un castron sună într-un mare fel pe masă. Natalia nu mai da așa că spargi gemul. Pac una. Gata, dă-mi ce ai în mână. Nu vreau să spargi geamul. În timp ce spun asta ea mai dă o dată, până la ultimul meu cuvânt deja lasă ce are în mână și fuge la joacă.

Nu știu cum îi iese ei mereu. Dar îi iese. La limită, așa, dar punctele se tot adună în dreptul ei. 🙂

Dacă ți-a plăcut acest articol poți să îi dai like sau share și dacă vrei să mai descoperi aventuri de-ale noastre poți să dai like paginii de Facebook.