Ieri am stat toată ziua împreună. Așa, ca pe vremuri. O oarecare zi din săptămână, în care toți ceilalți aleargă de colo-colo, iar noi ne vedem de ale noastre, în ritmul nostru. În felul nostru. Ne-am jucat, ne-am plimbat, am făcut degete de vrăjitoare, așa, în spirit de Halloween. 🙂
Parcă îmi era dor de o zi din aceasta și deși la finalul ei eram aproape leșinată de oboseală, m-a încărcat cu mult bine și cu zâmbete. Multe zâmbete.
După ziua de ieri, în cufărul cu amintiri, pun aceste momente:
– când îmbrățișa florile. Cu atâta bucurie și uimire. Cât sunt de mari, cât sunt de colorate, cât sunt de frumoase. Și stop. Exact așa vreau să rămână. Și peste ani, lucruri simple să îi înmoaie sufletul. Să se bucure de flori. Să iubească la fel de mult culorile.
– când mi-a spus că nu vrea să se facă mare. Și eu o cred. De data asta cu tot sufletul. Câteodată nu este nimic amuzant în a fi mare. Treceam pe lângă o școală și i-am spus că aici învață copiii mari. Ea merge la grădiniță și când va crește, va merge și ea la școală. Replica ei a venit repede. ”Eu nu vreau să mă fac mare”.
– și momentul dinainte de culcare când mi-a spus că ea a obosit să doarmă. Asta m-a amuzat teribil. Nu a fost niciodată prietenă cu somnul. Și aici o înțeleg. De patru ani se tot chinuie să se împrietenească cu el. O fi obosit și ea. Încă nu a ajuns la vârsta la care să îi înțeleagă utilitatea.
Și s-a încheiat ziua noastră minunată…
Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.
