Miroase a frig. Aerul e rece și aburii calzi se ridică în aer. Dimineața dai perdeaua ușor la o parte și totul pare amorțit sub bruma care se așterne tot mai curajoasă. Încep diminețile acelea în care nu ai vrea decât să te întorci înapoi în pat.
E toamnă…
E vremea pentru ceai și cărți bune, pe care le lași greu din mână. La fiecare pagină spui că e ultima și gata, te duci la culcare. Și mai stai. Și răsucești cana de ceai cald în mână. O ții pe genunchii strânși sub bărbie, să te încălzești.
Și fiecare toamnă are ceaiurile ei, cu aromele ei. Îmi aduc aminte că pe vremea când eram studentă în Brașov căutam, în anotimpul frunzelor colorate, cele mai frumoase ceainării. Unde să stau să mă încâlzesc. Să încerc arome noi. Să stau de vorbă cu prietana mea sau doar să mă uit la oameni și să-mi închipui poveștile lor. Preferata mea era undeva pe strada Republicii, într-o clădire la etaj. Nota de plată venea într-o carte. Aveam o masă la geam unde stăteam și mă uitam la oamenii care treceau pe stradă, cum își strângeau hainele tot mai aproape de corp. Beam ceai de floarea soarelui cu gândul la Câmpia Bărăganului, la arșită, la soarele, la toatele verile care se scurg.
Fiecare ceai și aromă mă poartă într-o poveste. Ca pe Proust, madlena lui înmuiată în ceai de tei.
Așa că nu aveam cum să spun nu, invitației celor de la Fares de a încerca noile arome de ceaiuri. În vremuri în care nu mai poți circula când vrei, unde vrei, trei ceaiuri speciale ne pot ajuta să visăm. Să ne plimbăm prin amintiri sau prin povești pe care le-am vrea scrise.
Cu siguranță ați auzit de Fares, ați băut din ceaiurile lor, v-ați tratat cu produsele lor. În urmă cu mai bine de opt decenii a început povestea lor în lumea plantelor , la poalele Sarmizegetusei, în inima Daciei. Și de atunci s-au tot reinventat. Mă gândesc la aromele lor de ceai, câte amintiri au trezit, câte mâini au încălzit, câte căni s-au băut, câte suflete au încâlzit.
Am încercat trei arome noi. M… de la Mireasmă, T… de la Tihnă și V… de la Vigoare. Am primit un colet parfumat cu cele trei cutii de ceai. Fiecare cu povestea ei. Și înăuntru câte 20 de pliculețe ambalate individual.
De la culoarea cutiei, până la gustul ceaiului… nimic nu este întâmplător. Ambalajul este diferit față de cel al celorlalte cutii de ceai. Mi s-a părut mai elegant. Și special. Ca o carte cu coperte cartonate. Parcă ne invită să ne acordăm un moment special. Să ne simțim deosebiți.
Și ne oprim la cutia verde. La Mireasmă. Pentru o clipă de răsfăț. Închizi ochii și simți parfumul busuiocului care se împletește cu aroma de lămâie exotică și proaspătă. Iei un plic, îl pui într-o cană, torni apă clocotită și cinci până la zece minute îți dai răgaz. Apoi te bucuri de o cană de ceai de ceai cu o aromă deosebită. Se bea cu ochii închiși, cu gândul la vară și la vacanțele nefăcute încă. Merge să citiți la acest ceai ”Vara în care mama a avut ochii verzi”.
Pe mine mă duce cu gândul la primăverile din balconul nostru, când udăm plantele aromatice. Dimineața când era încă răcoare, udam plantele, stăteam pe canapea și simțeam cum în aer se ridică mirosul proapăt de busuioc, oregană și creson.
Portocalie ca un soare cald este cutia plină de Vigoare. E ceaiul din miezul zilei, când ai pe desktop deschise prea multe tab-uri, când sufrageria e plină de jucării, bateria la telefon s-a dus mai mult de jumătate și până seara mai ai o listă întreagă de lucruri de făcut. Gustul dulce-acrișor al măceșelor din câmpurile românești se împletește cu nota picantă a ghimbirului. Se iau înghițuri mici și se lasă mintea să se odihnească. Ceaiul acesta e bun și în weekend când ai vrea să dai gata cartea lui Grossman ”Cineva cu care să fugi de acasă.” Mai ai câteva pagini și ai nveoie de un pic de energie.
Îmi place să beau acest ceai la birou. Cam după ora 14.00 merge de minune. Și acum scriu acest articol cu o cană în față. La fiecare înghițitură simt gustul un pic pișcăcios al ghimbirului. Ce aromă. Îmi face poftă de prăjituri. De prăjiturile copilăriei. Nu știu de ce, mă duce cu gândul la caietul de rețete al bunicii. Acela cu urme de făină și pete din sticluțele cu arome. Visez chiar acum o plăcintă cu mere… mmm…
Roz liniștit. Plăcut. Așezat. Cald. Este Tihnă. Acesta este preferatul meu. Mușețel cu petale de trandafir. Are o aromă specială. Pentru momentele liniștite pe care trebuie să ți le acorzi. Pentru clipele în care rămâi cu privirea în gol și cauți prin amintiri. Îți agăți de colțul gurii un zâmbet. Oftezi. Mai bei o gură de ceai. Are o aromă atât de subtilă și plăcută, încât nu ai cum să nu îl iubești. La finalul unei zile, la final de săptămână, la final de vară, la final de toamnă, de an, la orice final… trebuie să fie un moment de tihnă, în care toate se așază.
Trandafirii de pe cutie, gustul ceaiului atât de delicat m-au dus direct la Balcic. La grădina de trandafiri, la castelul acela alb de pe malul mării, învăluit în atâtea povești. Ceaiul acesta mă face să visez la Balcicul meu, locul unde pentru mai mult de o vară m-aș muta.
”Balcicul Reginei Maria” de Diana Mandache este o carte care merge citită în tihnă, cu ceaiul de la Fares.
Indiferent ce culoare alegeți, spre ce povești sau cărți vă îndreptați, toate,să știți, sunt naturale. Nu conțin arome, aditivi sau coloranți sintetici. Este doar ceai. Și poveste. Pe care îl alegeți?
Articol scris pentru SuperBlog 2020.
Sursă foto: arhivă personală.
One comment