Grădinița de acasă

Sunt puține lucruri care mai uimesc sau sperie o mamă. În timp se imunizează, ca să spunem așa. Un copil care urlă în magazin din nimic și exact când este mai aglomerat; eii na, un fleac. Un copil care se enervează că i-ai adus apă, fix după ce a cerut apă, doar că între timp s-a răzgândit; eii, na, alt fleac. Că iubește șerpii, deși tu nu ai pune mâna niciodată pe așa ceva, că își dorește un sac de box, deși pare o fetiță delicată… cu toate ne obișnuim în timp și nu ne mai miră nimic. Știți cum e, vin la pachet, drăgălășeniile și momentele minunate, cu unele mai puțin de simți cum îți crește tensiunea. Dar te înveți și mergi mai departe.

Doar că într-o zi a început grădinița de acasă. Acesta nu este un alt fleac, este ceva care mă sperie și uimește în același timp. Păi cum, după ce mai aveam un pic și stăteam agățată de gardul grădiniței, după ce mi-am făcut mii de gânduri despre cum s-o descurca ea acolo, după ce am supraviețuit și primei serbări, când totul părea să fie bine s-au închis grădinițele. De tot, până la toamnă. Și nu stăm așa degeaba acasă și ne jucăm. Păi ce e haosul ăsta? Se face grădiniță de acasă.

Vă spun sincer și pe scurt: chestia asta m-a făcut cu nervii.

În primul rând sună telefonul non-stop: piu, piu, piu. Notificările de pe grup. Mai întâi se primesc temele. Sau activitățile, mă rog. Urmează mămicile care mulțumesc. Iar: piu, piu, piu. Apoi pozele cu copiii care fac temele sau activitățile, numiți-le cum vreți. Și din nou piu, piu, piu.

Deci jumătate de zi ar trebui să stau numai cu ochii în telefon și cealaltă jumătate să o rog pe Natalia să facem și noi ceva. De fiecare dată răspunsul ei este: nu, hai să ne jucăm.

Foarte puține din teme i-au trezit interesul. Eu recunosc și parțile mele de vină: nu am răbdare, nu explic bine și mie îmi place mai mult să mă joc, decât să facem fișe. Eu am alergie la căpșune și miere și curând o să dezvolt o alergie la cuvântul ”fișe”. Îl urăsc de-a dreptul.

Vreo săptămână am zis hai să nu fiu eu Gică Contra. Facem și noi activități. Care îi plac le face imediat și după gata, am pierdut-o. Când nu îi plac se apucă de cântat și îmi spune mai încolo. De colorat nu îi place deloc, dar deloc. I se pare plictisitor. Ei îi place doar să picteze și eventual să coloreze pereții și jucăriile. Pe fișe mai puțin.

După ce m-au trecut toate apele încercând să o conving să facă ceva, stai să nu uit de poze. Stai și tu un pic frumos să facem o poză. Pare distractiv, așa o zi, două. După, de-a dreptul obositor.

Stai că nu e bine. Eu m-am concentrat doar pe fișă, dar nu am fost atentă și la cum ține coatele pe masă, cât de dreaptă stă, din ce parte bate lumina. Păi, ori facem corect, ori ce este asta?

Eu cedam nervos, ea mai avea un pic și nici nu mai intra în camera ei. Ce o fi zis în mintea ei: dacă mă cheamă în cameră, iar începe cu activități. Și era o mamă mai interesantă vremuri.

Și am zis gata. Gata. Nu am timp fizic să stau să urmăresc pe grup zi de zi ce se scrie acolo. Timpul pe care l-aș pierde citind pe acolo, mai bine îl câștig și mă joc pur și simplu cu copilul.

Noi facem multe activități împreună și rămânem la ele. Activitățile noastre. Dacă tot e grădiniță de acasă și eu sunt educatoarea, apropo, nu mi-au intrat încă banii de la Ministerul Educației, păi eu fac cum vreau eu și ce vreau eu. Știți vorba aceea a educatoarelor: ”la noi la clasă.” Ei bine, la mine la clasă, acasă, eu decid. 🙂

Că tot avem voie să ieșim din casă, nu mai tragem noi dungi de la fluturi la flori pe foi, ci mergem fix pe dealuri să căutăm fluturii adevărați. Ieri am făcut lecția despre primăvară exact afară. Am văzut flori galbene, albine, gărgărițe și fluturi.

Duminică am avut o lecție interactivă, tot afară. Puțin despre animale că am văzut în drumul nostru cai și oi, activități sportive: pescuit și deci și despre animale acvatice, despre plante și flori, despre pietre, aici merge și un pic de matematică: să numărăm pietrele, dar și pictură: să colorăm pietrele. La final am pregătit cina în aer liber: deci lecții de gastronomie și la final de tot lecții de astronomie: unde este soarele? Nu mai este, că vine luna, deci gata ziua, vine noaptea.

Și eu nu mă mai umplu de nervi și salvez și relația noastră care era pe ducă.

Apreciez efortul educatoarelor, dar eu nu pot fi ca ele. Nici nu vreau, că de asta am înscris-o la grădiniță. Eu acasă mă pricep la altfel de activități. De restul se vor ocupa ele din toamnă.

Eu am ideii din astea să băgăm orez într-un bidon și să facem un instrument muzical. Cu fișele și cum stau coatele pe masă mai puțin.

În plus, eu cred că este mică. Are 3 ani și jumătate. Nu cred că pierde nimic. Este la vremea în care trebuie să se joace. După părerea mea cât mai mult.

Știu la fel de bine că sunt foarte importante lucrurile pe care trebuie să le învețe la grădiniță, dar are timp din toamnă încolo. Până atunci o învăț în felul meu, așa cum am făcut și până acum. Prin joacă și înventând tot felul de activități care știu că îi trezesc interesul.

Acasă are voie să facă ce vrea. Din toamnă va reveni la regulile de la grădiniță, la care nu mi s-a părut că a avut așa mari probleme de adaptare. Deci stăm bine.

Vreau să mă feresc de toate nebuniile astea legate de ”clase de elită.” Nu vreau nici o clasă de elită pentru copilul meu. Eu vreau o clasă normală. Eu vreau un copil normal, vesel, bucuros, jucăuș, curios, năzdrăvan, creativ, care să descopere ce îi place, la ce este bun și să își construiască de acolo drumul în viață.

Am văzut că se poartă asta, în continuare, cu elita, cu noi trebuie să fim cei mai buni, cu trebuie să facă, trebuie să învețe… probabil că da, dar nu la trei ani și jumătate.

Acum nu trebuie nimic. Eventual să se joace.

Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.