Copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari

Am auzit vorba aceasta de nu știu câte ori, de la alte mămici, de la tătici, bunici și chiar de la cei fără copii: ”ei, știi cum e, copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari.” Și la cât de des am auzit-o, am crezut-o și am zis că așa o fi. Probabil când spun unui părinte de adolescent care trântește ușa de la cameră sau vine târziu acasă, că Natalia face nu știu ce la 3 ani, i se pare o prostioară.

Și atunci ca să nu îmi spună că de fapt problemele mele, nu sunt probleme, îmi spune această replică. Probabil faptul că nu te mai înțelegi cu un adolescent, nu se compară cu momentul când nu te înțelegi cu un copil mic, de 4, 5 sau 6 ani.

Doar că pentru mine, exact problemele astea de la 4, 5, 6 ani sunt importante. Pe mine mă doare că nu mănâncă tocănița aia de cartofi, ori că am făcut cel mai bun orez din lume și ea îl scuipă. Că la orice îi spun să facă, îmi răspunde cu nu sau nu vreau, că îi repet degeaba de un milion de ori ceva, că vorbește până nu îmi mai aud gândurile, că atunci când trebuie să doarmă vrea să cânte, să bea apă, să meargă la baie și tot așa.

E prea departe adolescența ca să empatizez cu astfel de probleme, așa că de câte ori auzeam celebra replică, dădeam din cap înțelegătoare, dar în sinea mea dădeam ochii peste cap. Din nou aud replica asta care nu mă ajută la nimic. Nici nu mă liniștește, pentru că mai e până la adolescență. Încă mă chinuie jucăriile împrăștiate prin casă și seria lungă de nu-uri. Nici nu mă ajută. Chiar deloc. Nu îmi rezolvă nici o problemă. Culmea, că nu le rezolvă nici pe ale lor.

Și am tot trăit așa cu ideea că despre asta este crescutul copiilor. Când sunt mici sunt probleme mici, când sunt mari sunt probleme mari. Problemele sunt direct proporționale cu vârsta copiilor.

Într-o zi toate acestea s-au dat peste cap. Am auzit un psiholog care a spus că nu este adevărată vorba asta: copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari. Dacă le rezolvi din timp, problemele nu ajung să se facă mari, odată cu copiii. Că toate problemele și frustrările nerezolvate în copilărie, vor izbucni la adolescență, când copilul nu va mai face lucruri ca să ne mulțumească pe noi, când nu îi va mai păsa de ce trebuie să spună, ca să își facă părinții mulțumiți. El va spune ce vrea. Ce simte. Va fi el. Așa cum e el, nu așa cum vrem noi să îl vedem. Și atunci, a completat psihologul, vine și întrebarea: unde e copilul meu? Nu îl mai recunosc!

Prin urmare perioada copilăriei timpurii este foarte importantă, iar intervenția adultului în această perioadă este fundamentală. Cu cât avem mai multă grijă de copii acum, cu atât vom avea mai puține probleme mari, când vor crește. Și prin grijă nu mă refer doar la al hrăni și îmbrăca.

Mă străduiesc în fiecare zi. Și nu este ușor. Cu cât crește, cu atât mi se pare tot mai greu. Dacă mă întrebi care este cea mai grea perioadă, îți spun acum. Și dacă o să mă întrebi peste un an, o să îți răspund tot așa: acum. Fiecare moment vine cu greutățile, provocările și frumusețile ei.

Ce nu înțeleg este când se rupe acest fir care ne leagă. Eu cred că fac totul bine, cât pot eu de bine și totuși … cum ajung ca peste ani să nu revin la replica: copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari.

Cum? Eu zic că fac bine ce fac, dar dacă peste câțiva ani, realizez că nu am făcut atât bine pe cât am crezut?  Tocmai de asta nu-i ușor să fii părinte. Și întrebarea rămâne deschisă pentru fiecare dintre noi.

Cum? Care este drumul câștigător pe care să meargă un părinte de mână cu copilul lui?

Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *