Să fie despre ea și despre ce îi place ei

Cineva mi-a spus acum câteva zile: dacă vezi că are vreo înclinație artistică să o încurajezi de la început. Nu trebuie să fie școala doar despre matematică și română. Eu am înțeles mai târziu. Și am primit acest, să-i spunem, sfat, cu bucurie. E bun de păstrat pentru mai încolo, când Natalia va fi mai mare.

Citisem odată pe pagina de Facebook a Oanei Moraru că este foarte greu pentru un părinte să se țină tare, când vede în jurul lui atâția alți părinți care își trimit copiii la pregătiri peste pregătiri, la cursuri extra, care participă la nu știu câte activități și vor tot mai mult de la copii, pentru că intră într-o concurență, care la un moment dat nici nu mai este despre copil.O altă mamă mi-a povestit că relația dintre ea și copilul ei s-a stricat în timpul școlii. Nu a avut răbdare la teme, nu și-a înțeles copilul, a cerut mereu prea mult. Mi-a spus așa timid să am grijă să nu fac așa.

Și vă spun acum, după ce am experimentat grădinița de acasă, că este foarte greu să te ții tare și să nu cazi în barca cealaltă. Tocmai de aceea am și renunțat la unele teme și activități.

Când vedeam copii, colegi de-ai ei, ce frumos colorează, ce ordine e la ei in cameră, ce frumos stau la masă, ce lucrări aproape perfecte puneau pe grup, mi se înmuiau picioarele și chiar m-am trezit spunând: oare ce ne facem cu ea? Ea care nu colorează, pentru că e plictisor, ea care are o plăcere de a încălca sarcinile, doar pentru a le face în felul ei. La noi în casă e dezordine, la ea în cameră câteodată nu poți să intri.

Apoi mi-am adus aminte că are 3 ani. Nu ne facem nimic cu ea. Doar ne bucurăm. Și eu trebuie să mă țin tare, tare, să nu intru în nici o cursă în care să pariez pe copilul meu, ca la hipodrom. Dar știți ce ușor îți poate fugi pământul de sub picioare? Fără să vrei îți mai pui câte o întrebare, la care răspunzi tot tu.

Mi-e greu deocamdată să mi-o imaginez mare. Nu știu ce o să îi mai placă peste un an. Acum e despre pictat și cântat. Și cântă tare, de nici gândurile nu ni le mai auzim. Îi place să se joace cu aparatele foto ale tatălui ei și face și ea poze. Pare mai degrabă să aibă inclinații artistice, dar, este încă mică. Și nu pot deloc să o mi-o imaginez mare.

Dorința mea este să nu văd în ea, ce vreau eu să fie, ci ceea ce este ea. Să îi visez și eu visele.Poate spuneți că asta, de fapt, trebuie să facă un părinte, deci ar trebui să fie ușor. Să își accepte copilul, să îl iubească necondiționat, să nu proiecteze asupra lui visele neîmplinite și dorințele agățate de-a lungul timpului în cui.

Dar, în viața de zi cu zi, știți că asta poate fi chiar greu. Asta vă doresc și vouă, și mie: să ne ținem tari, să vedem în copiii noștri exact ce sunt ei, ce vor să fie ei, și nu ce ne-am dori noi.

Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook pentru a fi la curent cu toate noutățile.