Romanul meu preferat este Pe drum, de Jack Kerouac. Până la un moment dat semănam cu Dean Moriarty. Mi-a plăcut să mă plimb și să mă mut dintr-un loc în altul. Am visat să mă mut în București. M-am mutat. După un an de facultate, am lăsat și facultatea și Bucureștiul. M-am mutat în Brașov. Am început altă facultate. Am și terminat-o. Am plecat din Brașov acasă. M-am mutat iar în Brașov. Am plecat din nou acasă. Mi-am luat un job într-un alt oraș și am făcut naveta, ca să fiu tot pe drum. M-am mutat, de tot, într-un final. M-am căsătorit și am făcut un copil care seamănă cu tatăl ei, dar în punctele esențiale cu mine. Îi place să se plimbe, să stea afară mult, cât mai mult.
Nu, nu mi-a trecut asta cu plimbatul, mi-a trecut doar aia cu mutatul dintr-un loc în altul. Când începe weekendul primul lucru pe care îl întreb pe soțul meu este: și ce facem? Pe unde ieșim? Oriunde, aproape sau departe, numai să ieșim. E ok și până la magazin, numai hai să ne facem că mergem undeva. Soțul meu este mai calculat și mai liniștit. Cică asta se numește echilibru în cuplu, dar pentru că cineva acolo sus mă iubește, sunt norocoasă să am un copil căruia îi place să se plimbe. După ce o îmbrăcăm, în secunda următoare trebuie să și ieșim. Râde când se deschide ușa și când aude mașina pornind. Nu a plâns niciodată în scaunul de mașină și printre primele ei cuvinte a fost haide. Contez mult pe ea când crește. Dacă îi mai place să meargă și pe la festivaluri, chiar a exagerat cu iubirea Cel de sus. Mai trebuie să mă străduiesc eu să o conving pe Natalia că noi suntem BFF, ca să mă i-a cu ea.
Până atunci o luăm noi pe ea, peste tot. Chiar dacă fiecare plecare, chiar și până în parc pare un antrenament pentru vreun maraton, important este că se simte ea bine. Restul sunt detalii. 🙂
