Întâmplător am dat pe Netflix peste filmul realizat după romanul Elenei Ferrante, ”Fiica ascunsă”. Mi-am adus aminte că avem și la bibliotecă această carte și am zis că vreau mai întâi să o citesc. Foarte bine scrisă, tulburătoare, emoționantă. Vorbește despre maternitate, depresie, despre luptele noastre de zi cu zi. Vă recomand să citiți mai întâi cartea și apoi să vizionați filmul, o să îl înțelegeți mai bine.
M-a durut pe alocuri această carte, poate și pentru că mi-am adus aminte de multe lucruri pe care le-am simțit când Natalia era mică și nu le-am spus nimănui. Le-am cărat după mine, sperând doar într-o zi că va fi mai bine, că nu voi mai fi așa obosită, că voi avea timp mai mult pentru mine, că voi exista și eu.
M-a enervat pe alocuri personajul principal, Leda, dar acesta este stilul Elenei Ferrante. Construiește personaje pe care le îndrăgești și două pagini mai încolo te scot din minți.
Într-o zi în care am fost liberă și Natalia la grădiniță, mi-am făcut curaj și m-am așezat pe canapea și am văzut și filmul. Asta este ceva la care încă mai lucrez la mine: să fac ceva pentru mine, chiar să stau degeaba, fără să mă simt vinovată.
Filmul și el este foarte bun. Mai jos sunt câteva pasaje din carte care mi-au plăcut.
După ce am citit această carte, am simțit, culmea, că o iubesc și mai mult pe Natalia. Și mi-a venit pur și simplu să o iau în brațe.
Nu aș recomanda cartea cuiva care nu are copii. Cred că ar prinde-o greu subiectul.
Este și video cu recomandarea de carte, filmat pentru bibliotecă.
”Te uiți la un copil și imediat începe jocul asemănărilor, e graba de a-l închide în perimetrul cunoscut al părinților. De fapt e doar materie vie, al nu se știe câtelea trup întâmplător rezultat din lungi înlănțuiri de corpuri. Inginerie- natura este deja inginerie, și cultura e, știința urmează la rând, doar haosul nu este inginer – și deopotrivă necesitatea furibundă a reproducerii. Pe Bianca o dorisem, un fie este dorit cu o capacitate animalică întărită de convingerile curente. Rămăsesem însărcinată imediat, aveam douăzeci și trei de ani, tatăl ei și cu mine eram în toiul unei lupte dure pentru a rămâne amândoi să muncim la universate. El a reușit, eu nu. Un corp de femeie face o mie de lucruri diferite, se ostenește, aleargă, studiază, își imaginează, inventează, se sleiește și între timp, sânii se măresc, labiile se umflă, carnea pulsează de o viață armonioasă care e a ta, viața ta, dar își croiește drum în altă direcție, se îndepărtează de tine, deși locuiește în burta ta, veselă și greoaie, savurată ca un impuls vorace și totuși dezgustător, ca prinderea unei insecte veninoase într-o venă. Viața ta vrea să devină a altcuiva.”
”Ce înseamnă o păpușă pentru o fetiță. Avusesem una cu un păr frumos buclat, mă ocupam mult de ea, n-o pierdusem niciodată. Mama îmi permisese foarte rar să mă joc cu corpul ei. Se enerva imediat, nu-i plăcea să facă pe păpușa. Râdea, se eschiva, se înfuria. O enerva s-o pieptăn, să-i pun panglici, că-i spăl fața și urechile, s-o dezbrac, s-o îmbrac la loc. Eu în schimb nu. Mare fiind, m-am străduit să nu uit niciodată suferința de a nu putea mânui părul, fața, corpul mamei mele. De aceea am fost, răbdătoare, păpușa Biancăi, în primii ei ani de viață.”
”Câte lucruri li se spun și li se fac copiilor în intimitatea caselor.”
”Timpul trece, am spus, ia cu el corpurile lor mici, rămân numai în memoria brațelor. Cresc, ating înălțimea ta, te depășesc. Marta, la șaisprezece ani, era deja mai înaltă decât mine. Bianca a rămas micuță, îmi ajunge până la ureche. Uneori mi se așază în brațe, așa cum făceau când erau mici, îmi vorbesc în același timp, mă mângâie, mă sărută. Am bănuiala că Marta a crescut îngrijorată pentru mine, încercând să mă protejeze ca și cum ea ar fi fost mare și eu mică, efortul ăsta a făcut-o atât de văicăreață, i-a dat un sentiment puternic de neadecvare. Dar există și lucruri de care nu sunt sigură. Bianca, de exemplu, e ca tatăl ei, nu e expansivă, dar și ea uneori m-a făcut să cred că ar vrea să mă reeduce spre binele meu, cu frazele ei seci, aspre, mai degrabă porunci decât cereri. Se știe cum sunt copiii, uneori te iubesc cocoloșindu-te, alteori încercând să te creeze din nou de la început, reinventându-te, ca și cum ar crede că ai crescut prost și trebuie să te învețe cum e pe lumea asta, muzica pe care trebuie s-o asculți, cărțile pe care trebuie să le citești, filmele pe care trebuie să le vezi, cuvintele pe care trebuie să le folosești și acelea pe care nu trebuie, pentru că deja sunt vechi, nu le mai folosește nimeni.”
”Într-o dimineață s-a rănit urât la un deget ca să-mi demonstreze că putea să facă și ea șarpele. Avea cinci ani și s-a lăsat imediat pradă disperării, a curs sânge, multe lacrimi de dezamăgire. M-am speriat, am țipat, n-o puteam lăsa o clipă singură, nu exista niciodată timp pentru mine. Simțeam că mă sufoc, la vremea aceea, mi se părea că mă trădez pe mine însămi. Am refuzat mult timp să-i pup rana, sărutul care făcea să treacă durerea. Voiam s-o învăță că așa ceva nu se face, e periculos, o face doar mama care e om mare. Mama.”