Mâna sus cine a fost sau este răcit? Și mai încercăm o dată: mâna sus cine știe pe cineva care acum este răcit? Bun, deci suntem toți în povestea asta. Pare un virus cu crengi ceva… în care ne cam agățăm cu toții. Așa măcar un pic să ne doară în gât, să ne curgă nasul, să tușim, să ne simțim ca și cum nu ne mai trece vreodată.
Eu când sunt răcită, de fapt, când mă doare ceva, undeva, cât de puțin, începe sfârșitul lumii. Când am nasul înfundat nu mai pot respira, nu mi se mai oxigenează creierul, nu mai gândesc. Când tușesc mă înec, mă panichez. Când am frisoane mă simt ca actorii din Titanic, când vaporul se rupe-n două. Când nu dorm sunt cam nervoasă, când nu am poftă de mâncare sunt cam deprimată, căci viața fără ceva delicios de mâncare nu are nici un farmec. Și în tot timpul acesta mă gândesc oare de ce sunt eu bolnavă, sper să îmi treacă, sper să scap și chestii din astea.
De asta atunci când sunt sănătoasă mă enervează oamenii bolnavi, că mă văd pe mine în ei: mă văd cât sunt de urâcioasă și mă enervează.
Mă rog, dacă am scris toate acestea aici, înseamnă că am scăpat, ce să vezi, și de data aceasta.
Doar că despre răceala asta am altă amintire. Și o scriu aici pentru că vreau să îmi rămână și pentru când memoria o să mă lase.
Într-o seară înainte de culcare Natalia m-a strâns în brațe spunându-mi: te iubesc tare, ca să îți treacă răceala.
Despre asta vreau să îmi amintesc mereu. Când cineva te iubește tare, orice ar fi, îți trece.
