Este insistentă, prea insistentă de cele mai multe ori, face nu cu mâna râzând, în timp ce continuă, lasă capul ușor într-o parte și face ochii mici pentru o lovitură de grație servită inimii, plânge cu forță când crede că doar așa mai poate câștiga.
Aceasta ar fi o prezentare, mai poetică așa, a unui copil ambițios, gălăgios, care, ca toți de altfel, vor să facă ce vor, când vor, cum vor. Inițial, asta ar fi o sursă bună de nervi (pentru mine), apoi am stat și m-am gândit că astea sunt primele ei manifestări de libertate, momentele când descoperă limitele, când se definește și descoperă pe ea, ca om. Nu poate să facă totul când și cum vreau eu. Pentru mine, ar fi mai simplu. Ar părea că am un copil foarte cuminte și o viață ușoară. Azi, dar mâine? Acel mâine în care va fi mare și va trebui să ia decizii, să aleagă, să aibă inițiativă, să aibă curaj, să știe cine este și cât poate. Așa că am decis ce bătălii vreau să câștig eu. Restul, îmi țin (a se citi încerc) nervii în frâu și o las pe ea să câștige. Să se bucure, să experimenteze. O văd uneori cât e de fericită când mă provoacă și câștigă. Fuge râzând prin casă și îmi place, de data asta, că am pierdut.
Mesele, somnul și să nu facă ceva care să îi pună viața și sănătatea în pericol. La astea țin foarte mult, nu prea avem ce negocia.
La masă se poate negocia, în caz că apar strâmbături din nas, dacă mănâncă aia sau ailaltă, nu dacă manâncă sau nu. Avem un program, pe care îl respectăm mereu.
Somnul este foarte important. Un copil odihnit, e un copil minunat. 🙂
Mai sunt diverse situații în care primește un refuz, îi înțelegem supărarea și așteptăm să îi treacă. În rest, îi dăm variante alternative sau o lăsăm pur și simplu să câștige. De exemplu, în scaunul de masă, ea vrea să stea în picioare. Și dacă mănâncă singură și dacă îi dau eu, tot simte nevoia să se ridice. Scaunul este așezat bine, între masă și dulap, lipit de perete, în fine, e stabil, nu se poate dezechilibra. Nu renunță, o las în pace. Nu cred că din această cauza va ajunge un adult care nu funcționează normal. Va sta ea odată. Sunt sigură că îi va trece cu timpul.
Nu stă așezată nici în cadă prea mult. Îi place să se plimbe dintr-o parte în alta. Să închidă și să deschidă apa. Să stropească cu apă. Să o bea. Chestii din astea. Și, cred că îi vor trece cu timpul. Poate va fi genul care preferă cabina de duș, dacă tot îi place să stea așa de mult în picioare.
Poate să deseneze pereții, să împrăștie și să plimbe prin toată casa jucăriile, să deschidă dulapurile. Nu am închizătoare din alea speciale (le zic așa că nu am habar cum se numesc), are voie să se uite prin toate, la care ajunge. Ce era prin ele și ar putea-o răni, le-am mutat, și gata, problemă rezolvată. Se joacă cu pietre, cu pamântul de la flori, cu linguri, bidoane, cartoane. Merge desculță pe gresie, își varsă pe ea apa, pe care ar trebui să o bea. Chestii normale de copil care încearcă să se prindă cu ce se mănâncă viața asta. Da, la mine e tot timpul dezordine. Mereu ma aplec să mai strâng sau să mai așez ceva și câteodată tot nu știi pe unde să calci. Dar, într-o zi va fi curat și liniște. Și ea, mare.
Așa, cu libertățile și limitele astea funcționăm noi bine. Așa ne-am găsit armonia. Așa îmi place mie să o cresc și așa îi place ei să crească.
Sursa foto: www.pexels.com
