Și pe când al doilea?

Și pe când al doilea? Copil, evident. Mâna sus cele care aveți un copil și ați auzit cel puțin o dată această întrebare. Spusă mai în glumă, mai în serios, sub forma unui sfat, sunt unii care nu se pot abține, pur și simplu. Era o glumă care tot circula pe internet, inspirată din realitate desigur, legată de faptul că atunci când ești cu cineva lumea te întreabă când te măriți, după ce te măriți când faci copii, după ce faci un copil, când îl faci pe următorul și după, dacă ajungi la trei sau mai mulți copii, te întreabă ce este cu tine.

Am auzit de multe ori întrebarea aceasta. Și de fiecare dată, după răspunsul meu negativ, am primit tot felul de sfaturi și nici un pic de înțelegere sau respect față de părerea mea.

Această întrebare nu mi se pare doar nepoliticoasă, ci și foarte indiscretă. Decizia de a avea un copil este ceva foarte intim. Ceva ce hotărăsc doi oameni, în funcție de ceea ce simt și își doresc. Nu este ceva de explicat altora. Pentru că nu este treaba lor. Nu văd de ce la rând la piață sau la supermarket trebuie să justific decizia mea de a avea copii și câți.

Plus că poate fi o întrebare delicată. Poate cineva își mai dorește copii, dar nu mai poate face. Poate tocmai a pierdut o sarcină. Poate tot încearcă și nu se întâmplă nimic. De ce să răscolim toate acestea cu întrebările noatre.

Când este vorba de cineva foarte apropiat, hai să spunem că ne mai permitem să vorbim, mai în glumă, mai în serios, pe acest subiect, dar cu persoane pe care le vezi din an în Paște, mi se par discuții total nepotrivite și repet, lipsite de respect. Dar așa avem noi credința asta, că știm ce este mai bine pentru alții.

La acest moment, adică fix când scriu aceste rânduri, și este  un articol scris astăzi, la ora la care doarme Natalia la prânz, răspunsul este acesta: nu, nu îmi mai doresc momentan copii. De ce? Simplu, pentru că asta simt acum. Și nu doar eu, ci și soțul meu, adică tatăl ei.

Simțim că așa ne este bine, suntem foarte fericiți, împăcați și împliniți în această formulă. Tot timpul mi-am dorit un singur copil și dacă s-ar putea fetiță. După ce a apărut Natalia, nu mi-am schimbat dorința. Nu mă simt în stare să o iau de la capăt cu nopți nedormite, colici și dinți. De fapt, nu doar că nu mă simt în stare, nu vreau, pe scurt. Nu simt, oricât de frumos miros bebelușii. Nu am nici un copil în gând ori vis, pe care să mi-l doresc să-l port în pântece.

Nu vreau să fac copii pentru că așa trebuie, doar să fie doi. Evident această alegere mă face egoistă, rea și peste ani o să îmi aducă păreri de rău. Dar să o luăm pe rând.

Cel mai des, după ce am dat un răspuns negativ, am auzit: o să îți pară rău. 

Să știți că m-am gândit la asta. Cum va fi oare peste ani când Natalia va pleca de acasă. Nu văd lucrurile așa de rău. Cu siguranță o să îmi fie tare dor. Cu siguranță va fi tare liniște și curățenie în casă. Dar indiferent câți copii voi avea, nu așa va fi la un moment dat, oricum? Da, vor pleca pe rând, dar nu tot vor pleca? Și nu cumva asta este normal?

Nu îi creștem și educăm astfel încât să devină niște adulți independenți, liberi, autonomi, capabili să se descurce singuri?

Sunt un om împăcat cu mine. Când sunt eu cu mine, așa, în liniștea nopții, știu foarte bine cine sunt. Ce îmi place, ce nu îmi place, ce am făcut bine, ce am făcut rău, ce mă face tristă sau bucuroasă, de ce sunt mulțumită sau ce aș schimba în viața mea.

Recunos, pe unii îi mai mint, dar pe mine, nu. Și nu mă sperie deloc singurătatea. Și nu vreau să mai fac un copil doar pentru că m-ar speria. Ori pentru că simt că mi-aș pierde sensul și rostul în viață, după ce va crește și va fi să plece de acasă.

De câte ori sunt obosită, nervoasă ori am avut o zi proastă, râd cu sora mea și îi spun că abia aștept să plece la facultate. Ohoo, câți ani mai sunt. Destui cât să îmi treacă nervii.

Sunt foarte împăcată cu felul în care trebuie să curgă viața.

Am vorbit și amândoi despre asta. Simțim și gândim la fel în acest subiect.

Mai departe, în topul răspunsurilor, este: o lași așa singură? Și mereu întreb și eu mai departe, adică cum? Și am înțeles într-un final logica. Să aibă o pereche, un frate, pe cineva pe care se poate baza. Da, este o idee tare frumoasă. Eu am o soră cu care mă înțeleg foarte bine. Soțul meu are un frate cu care se înțelege foarte bine. Toți între noi ne înțelegem foarte bine. Dar să vă mai spun ceva, eu și sora mea avem o verișoară, singură la părinți, cu care avem o relație foarte aproapiată. E ca sora noastră. Am petrecut vacanțe și sărbători împreună. Asta facem și acum. Mai puțin vacanțe, că ea este plecată din țară. Nu am întrebat-o niciodată, dar nu cred că se simte ori s-a simțit vreodată singură.

Natalia ne are pe noi, are trei verișoare cu care am vrea să aibă o relație foarte bună, așa cum am avut eu și sora mea cu verișoara noastră. Are unchi și mătuși, și din partea mea, și a tatălui ei, nu implicați, foarte implicați. Are bunici, are nași, prieteni foarte apropiați care o iubesc foarte mult. Dacă Doamne ferește, nu vom mai fi de mâine, știu sigur că rămâne pe mâini bune.

Vrem să o creștem astfel încât să aprecieze familia și prietenii. Să țină oamenii buni aproape.

Și după ce spun toate astea, primesc un răspuns care mă face să simt că am pierdut timp degeaba explicând: da, dar ca un frate/soră, nu e nimic.

Așa este. Doar scopul acestor întrebări este doar să te facă să te simți prost pentru ceea ce simți și ce alegeri faci în viață.

Topul este urmat de: este păcat. Și atât. Nu prea înțeleg la ce se referă. Adică cum? Păcat, așa, în sens religios? Eu cred că Dumnezeu nu se împiedică de numărul copiilor pe care îi fac eu. Are treburi mult mai serioase. Copii bolnavi, săraci, care trăiesc în zone de război…, of.

Păcat că am putea, pur și simplu, să facem copii și să îi creștem? Poate. Dar ca să fac ceva, trebuie mai întâi să simt. Copiii după părerea mea nu se fac că trebuie. Se fac că simți.

Și din când în când mai aud și răspunsul: vai ce egoistă sau rea ești. Răspunsul acesta mă lasă mai mută decât ală cu e  păcat. Nu știu dacă numărul copiilor te face un om mai bun. De fapt, nu știu dacă așa se împarte lumea: cei cu copii mulți, buni, cei fără sau doar cu unul, răi. Egoistă? Deseori confundăm iubirea și respectul pentru noi, cu egoismul. În cazul acesta, da, puteți spune că sunt un om egoist.

Dacă eu simt că nu mai vreau în acest moment încă un copil, că îmi este bine așa, că nu mai am forță să o iau de la capăt, am să ascult mai mult toate acestea, decât orice sfat venit din afară.

Dacă vreodată o să simt altfel, o să îmi doresc altceva, eu sau soțul meu, dacă Dumnezeu are alt plan pentru noi, sunt sigură că lucrurile se vor așeza așa cum trebuie.

Cred că fiecare dintre noi trebuie să facem ce simțim. Mai ales când vine vorba de copii.

Cred că nu ar trebui să ne mai dăm cu părerea despre viețile altora, să credem că dacă noi avem doi sau mai mulți copii și suntem fericiți, așa vor fi toți. Suntem diferiți, de aici și tot farmecul vieții.

Eu, el și Natalia – și suntem foarte fericiți așa, acum.

Sper că v-a plăcut acest articol, iar dacă vreți să fiți la curent cu toate postările vă invit să dați like și paginii de Facebook. 

 

6 comments

  • Almona spune:

    Povestea ta mi-a adus aminte de un banc (cinic) care îmi place la nebunie. “Mi-am liniștit toate mătușile în vârstă care îmi spuneau la fiecare nuntă Tu urmezi, când am început să le spun același lucru la fiecare înmormântare.”
    Așa e lumea, băgăcioasă, sfătoasă și specialistă în ce ar trebui să facă alții.
    Până la urmă e alegerea voastră. Să începi să îți faci griji când va cere Natalia un frățior sau o sirioară.

    • Otilia spune:

      Foarte bun bancul, m-am amuzat. Nu ne facem prea multe griji, cel putin deocamdata, Natalia nu prea e dispusa să aiba frați ori surori. Doamne Ferește să luăm vreun copil în brațe. 🙂
      O să vedem mai încolo. 🙂

  • Raluca Anghel spune:

    O Doamne, fata mea are un an și deja ma întreabă lumea când îl fac pe al doilea si ce bine ar fi sa fie diferenta mica între ei 😶 imi doresc al doilea copil dar nu prea curând. Mi se pare foarte greu si cu unul, mai ales la vârsta asta cand vrea sa darame totul peste ea. Asa ca da…rezonez mutl cu articolul tau, e plin de vânători de seama

    • Otilia spune:

      O, daaa, si asta am auzit-o des, uite că uitasem. Să fac acum repede să fie diferența mică între ei. Doamne, eu încercam să învăț să fiu mama ei, nu puteam să mă gândesc la încă un copil.
      Mă bucur că ți-a plăcut articolul. Si mie mi se pare greu cu unul, mai ales unul plin de energie. 🙂

  • Ruxandra spune:

    Așa este lumea, mereu o să aibă ceva de spus, mereu o să judece și mereu o să dea sfaturi fără ca măcar să se întrebe dacă pe tine chiar te interesează ceea ce spun.
    Mă bucur că ești împăcată cu tine și de cum curge viață, care este șirul ei. Asta înseamnă că ești o persoană realistă. Oamenii care fac lucruri doar pentru ei, pur și simplu sunt prea egoiști, mai ales când este vorba și de un copil sau mai mulți în joc.
    Te felicit că ești o persoană cu capul pe umeri!

    • Otilia spune:

      Multumesc. Mă străduiesc să rămân realistă, să înțeleg și să accept astfel de lucruri. Cred că asa, nu doar mă ajut pe mine, ci si pe Natalia.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *