Fiecare dintre noi ne gândim acum la întâmplările din Săptămâna Mare. Poate că ne punem întrebări, citim, simțim. Poate suntem un pic mai atenți la gândurile noastre.
Mă uit la ea cum spune ”Tatăl Nostru” și nici măcar nu-i meritul meu, dar tot mi se umple inima de bucurie. Pentru că mi se pare frumos, chiar dacă nu am mai trecut de ceva vreme pe la biserică.
În fiecare zi ni se întâmplă lucruri, de tot felul. În fiecare zi avem tot felul de gânduri. Mă uit la ea, mă uit la noi.
Gândul meu este acum și-n fiecare zi: cum o fac să fie un om bun. Cum o fac să rămână un om care va spune și mai târziu ”Tatăl nostru” și va crede ce va spune. Va simți.
Cum o fac să fie un om bun nu doar la suprafață. Un om bun când alții sunt răi cu ea. Un om bun, când alții mint, un om bun, când alții au nevoie, un om bun, care zâmbește din tot sufletul.
Nu să renuțe la scutece, la biberon și suzetă, la tot felul de obiceiuri, să nu se mai certe cu copii la grădiniță, nu, nu asta mi se pare greu. Pe unele, chiar timpul le-a rezolvat mai bine ca mine. Cel mai greu mi se pare să o învăț să fie om. Și să rămână așa indiferent de întâmplări. Asta nu e simplu, când și eu seara, când închid ochii rostesc: ”Și ne iartă nouă greșelile noastre..”.
