Cu siguranță ați auzit foarte des această întrebare, și poate că v-ați și gândit de multe ori serios la ea. Care este răspunsul corect?
Nu, nu ne certăm ori da, pentru că e ceva normal, care se întâmplă.
Dincolo de tot ce citiți în cărți, ori vă spun alții, eu cred că în primul rând ar trebui să învățăm să nu ne mai certăm. Să ne scoatem asta din vocabular. Și din comportament.
La fel de des am auzit și povestea că nu există casă necertată, că în orice cuplu sunt certuri. De ce? De ce trebuie să fie așa? De ce schimbul diferit de opinii îl numim ceartă?
Eu recunosc că scriu asta nu pentru că am ajuns la această performanță, ci pentru că mi-ar plăcea să ajung acolo, dar vin din copilărie cu un bagaj care nu prea mă ajută. Certurile erau ceva normal. Mai dese decât perioadele liniștite. Fără să vreau am primit lecția că așa trebuie să fie. Că atunci când mă enervez trebuie să țip. Că atunci când nu îmi convine ceva, trebuie să țip. Că atunci când lucrurile nu merg cum vreau eu, trebuie să țip. Să țip la celălalt. Să aștept să țipe la mine, ca să țip eu din nou mai tare. Și tot așa.
Am tot citit despre asta când a apărut Natalia. Plus că și eu, și tatăl ei, ne doream să crească într-un mediu mai liniștit decât am crescut noi.
Doar că în momentele alea mai tensionate am uitat de asta.
Teoretic noi am zis, nu, nu ne certăm de față cu ea. Nu vrem să crească cu ideea că e ceva normal. Normal este să te porți civilizat.
Practic însă, într-o duminică, eu spălam vase, tatăl ei așeza ceva pe masă. Nu mai știu de la ce eram nervoși, ne-am întors unul spre altul și am început să țipăm. Exact așa ca în pozele acelea în care ești avertizat că pot avea impact emoțional. Natalia era pe lângă noi, se juca și am uitat complet de ea și de ce ne-am promis noi. S-a ridicat și în timp ce noi țipam ea fugea de la unul la altul și se ținea de picioarele noastre.
M-am simțit cel mai mic om din Univers. Cred că și tatăl ei la fel.
Am tot vorbit despre acel episod. Acum e și mai mare și dacă ne vedem discutând altfel ne întreabă ce s-a întâmplat. Simte imediat dacă ceva nu este în regulă. Felul ei de a fi ne obligă cumva să scoatem asta cu cearta din vocabular și mai ales din comportament.
Cred că răspunsul cel mai corect la întrebarea din titlu îl găsim la copilul nostru.
Înainte însă de această întrebarea să vă gândiți la punctul 0: de ce trebuie să luăm în calcul ideea de ceartă?
Și poate că de aici găsim cele mai bune răspunsuri care să ne ajute să ne schimbă perspectiva, tonul vocii și atitudinea. Poate că nu o să ajungem niciodată să putem fi liniștiți, calmi, să ne consumăm energia cu altceva, decât cu nervi. Dar facem un pas. Încercăm. Și, inclusiv asta vede copilul. Și poate lui chiar îi va ieși.
Ne amintim de ce ne-am promis, de ce ne dorim, și poate conflictul se stinge mai repede.
Ne certăm în fața copiilor? Ce-ar fi să nu ne mai certăm, deloc. În fața nimănui.
Sursă foto: Pexels.com
