Majoritatea copiilor au ori au avut o jucărie preferată. Vă spun sincer că atunci când Natalia era foarte mică eu credeam că asta este o invenție a oamenilor mari. Până când Natalia s-a atașat atât de mult de un Mickey de pluș, încât aveai impresia că este prelungirea mâinii ei.
Era fetița cu Mickey. Nu se dezlipea niciodată de el. Era un Mickey jerpelit, vai mama lui. Cam așa a fost de la început, căci nu era nou când l-a primit. I l-a dat cineva, ca să putem sta de vorbă și ea să aibă o preocupare.
Și nu i-a mai dat drumul.
L-a plimbat peste tot. La magazin, în parc, în pădure, în toate vacanțele, la mare, la munte, prin alte țări. Apare în toate pozele, de peste tot.
A fost și jucăria ei care a alinat-o când nu i-a fost bine. Chiar zilele trecute când așezam jucăriile l-a luat în brațe, a spus că îl adoră un pic și l-a strâns la piept.
Între timp a devenit și mai jerpelit. I s-a rupt o mână de două ori.
În perioada aceasta, în puținul timp cât a mers la grădinița de stat, pentru că nu mai avea voie să ia nici o jucărie cu ea, am vorbit cu educatoarea și am convenit să îl țină în gentuță, fără să îl scoată, dar să știe ea că este acolo. Așa că am inventat o poveste cu Mickey care stă ascuns în gentuță și dacă îi este foarte dor de el, poate merge să îl vadă un pic.
Culmea este că nu s-a uitat la desenele cu Mickey. Mă rog, foarte puțin. Ei i-a plăcut jucăria pur și simplu.
Prin toamnă însă, l-am pierdut pe Mickey. A participat la o tabără de Halloween și nu a mai venit acasă cu el. L-am căutat peste tot, i-am rugat și pe cei de la tabără să îl caute. Mulți îmi spuneau că mna, acesta o fi momentul să scape de el. Eu nu voiam asta. Dacă este jucăria ei preferată, ceva o leagă de acest Mickey, nu văd de ce în modul acesta tebuie să se despartă de el.
Mi-am dat seama că asta cu jucăria preferată nu e o invenție a părinților și unii copii se atașează foarte mult de câte una.
Până la urmă Mickey a fost găsit. L-a uitat în băncuța unde a mâncat. Și după două nopți Mickey a revenit acasă.
E drept că de atunci, nu știu ce i s-a întâmplat, nu îl mai ia pe Mickey peste tot. Stă la locul lui, în camera ei, lângă celelalte jucării. Când îl vede îl strânge în brațe și apoi îl pune la loc. Eu nu i-am spus nimic. Nu am insistat nici cu întrebările, o las în ritmul ei.
De curând am citit cartea Elenei Ferrante, ”Noaptea pe plajă”, care este exact despre acest subiect. De data aceasta o păpușă este uitată pe plajă, jucăria preferată a unei fetițe de cinci ani.
Este o poveste care mi-a adus aminte de Mickey al Nataliei.
