Am lăsat în urmă șoseaua principală și am intrat pe o uliță de sat, vecină cu pădurea. În urma noastră un nor de praf. Ne îndreptam încet spre casa unde voiam să stăm un weekend. Departe de asfalt și gălăgie, mai aproape de natură. Doi băieți de vreo șapte anișori, cocoțați pe gard, râdeau știrb la noi. O bătrână mergea pe marginea drumului cu o mână la spate și cealaltă sprijinită într-un băț strâmb și noduros. S-a oprit, când am trecut, și s-a uitat lung după noi. Oamenii la sate se știu între ei. Nu eram dintre cei cunoscuți. Noi eram doar în trecere. Probabil că a ghicit repede. I-am lăsat în urmă, în norul de praf care se ridica de pe uliță, și am ajuns la casa unde urma să stăm. Era iarba înaltă și merele coapte. Câteva prune în vârf de copac. Nu mai trecuse proprietarul de mult pe acolo. Ne dăduse cheia și ne urase un weekend frumos. Era multă liniște și pădure de jur-împrejur.
Natalia tot repeta încet: la munte. Când am făcut bagajul voia să își pună și costumul de baie pe care sunt desenate felii colorate de pepene. I-am spus că mergem la munte, la țară, nu la mare.
Am crescut la oraș. Nu am avut bunici la țară. Nici ea nu are. Ieșirile astea sunt singurele ocazii să cunoască natura, să aibă amintiri cu iz de vacanțe la țară.
Singurele mele amintiri, peste care se tot aștern ani și praf, sunt din niște veri petrecute la țară, la niște rude de-ale bunicului meu, undeva într-un sat de lângă Huși. Pentru mine, atunci copil, mi se părea fascinant. Am câteva imagini în minte. Ulița plină de praf, Prutul, locul unde mergeam să culegem pepeni. Eram uimită să văd cum cresc pepenii și să îi culeg chiar eu. Trag cât pot de amintirile acestea.
Cred că pentru cineva care nu trăiește zi de zi la țară, totul poate părea fascinant și frumos. Și poate chiar așa este.
De câte ori avem ocazia să plecăm în vreun loc ca acesta, care îmi trezește puținele amintiri despre viața la țară, abia aștept. Spun mereu că pentru Natalia, dar de fapt e pentru amândouă. Și eu descopăr o dată cu ea. Pentru mine este o poveste idilică. Împletesc puținele amintiri cu ce am citit eu prin cărți.
Tatăl ei a crescut mulți ani la țară, la bunici. El are multe amintiri. Ieșirile acestea îl fac să își amintească despre copilăria frumoasă petrecută cu bunicii. Îi place să meargă desculț și să gătească afară.
Mă întreba des dacă îmi place și de fiecare dată, nici nu apucam să răspund că tot el spunea, parcă pentru amândoi: e frumos. Și liniște, adăugam eu în gând.
Ieșeam pe terasa din spatele casei și era doar pădurea. Departe auzeam o drujbă și nici un glas de om. Am ieșit să ne plimbăm pe uliță. Fără direcție. Au trecut căruțe pe lângă noi și o mașină cu pepeni. Un izvor curgea aproape de drum, iar Natalia s-a spălat fericită pe mâini.
Un bărbat a trecut cu căruța. Era plină cu iarbă. În spate l-am văzut tolănit în iarbă sub soarele amiezii pe fiul său, ușor adormit. Probabil era trezit devreme ca să ajute la treabă. Ne-a spus că taie un vițel săptămâna viitoare și dacă vrem carne ne dă un număr de telefon. I-am răspuns că nu suntem de aici și nici nu mai stăm atât.
Mă gândeam ce simplă e viața lor. Ce curs firesc și împăcat are viața.
Nu știu cum va arăta viitorul Nataliei. Îmi este foarte greu să îmi imaginez viața ei peste 20 ori 30 de ani. Mă gândesc ca va fi super tehnologizată. Nu știu cum vor mai fi satele astea. Poate că nici nu vor mai fi.
Eu vreau să cred că toate plimbarile acestea îi vor rămâne în suflet, indiferent despre ce va fi viitorul ei. Toate întâlnirile acestea, chiar și așa scurte, cu natura și viața simplă, îi vor aduce bucurie când va fi mare. În amintirile acestea își va găsi liniștea și creativitatea pentru a-și ”desena” o viață frumoasă, indiferent cum va arăta viitorul ei.
Gusturile simple, aerul curat, mirosul de pădure, vântul domol, căpițele de fân, apa rece dintr-un izvor…, sper să îi rămână în amintiri și să își caute bucuria tot în lucruri simple.
Făcându-i cunoștință cu toate acestea, așa cred eu că o pot ajuta să crească un om mare ”frumos”, chiar dacă îmi imaginez cu greu lumea din viitor. Cred însă că tot ce învață din aceste interacțiuni, îi vor fi de folos, oricum ar fi lumea și viitorul în care ea va crește. Iar dacă greșesc, asta să-mi fie cea mai mare greșeală.
Sper că v-a plăcut acest articol, iar dacă vreți să fiți la curent cu toate postările vă invit să dați like și paginii de Facebook.
Nici Andrei nu are „la tara”. Ca si voi, avem niste prieteni care au o casa si ne mai dau cheia noua. Este o tara la munte, cu vecini care inca ami au vaci si porci si gaini. Acolo a vazut el scroafa cu purcelusi multi, acolo a hranit vitelul cu lapte dintr-un pet transformat in biberon imens, acolo am alergat pe plai si am cules nuci.
E frumos.
Eu aveam, o saptamana pe an de vacanta la bunici, la tara, in varf de munte. Mergeam cu ai mei si statea o saptamana in fiecare an si era extraordinar de frumos.
Ce frumos, cred că lui Andrei îi place foarte mult acolo.