Trenul de două

Într-un oraș mic, aproape oriunde ai locui auzi când vine și pleacă trenul din gară. De câte ori îi aud sunetul ascuțit îmi aduc aminte de bunicul meu, care parcă nu avea altceva de făcut, decât să aștepte atent, să audă trenul de două. Mult timp am stat cu ei, prea mult că să mă mai tem de bătrânețe. Mă simt și eu bătrână, parcă dintotdeauna și nu mi se pare nimic ciudat în asta.

În ultimii ani de liceu am locuit cu ei și făceam naveta la liceu. În fiecare zi, bunicul meu aștepta să audă trenul care mă aducea de la școală. Când îl auzea șuierând, se apuca să îmi facă de mâncare.

Făceam cel mult 15 minute de la gară până acasă. După ce ajungeam, cât mă schimbat și mă spălam, masa era deja gata. Și în fiecare zi era la fel. Niciodată nu întârzia, niciodată nu uita. Ieșit la pensie, asta părea să fie noua lui meserie. Iar eu îmi închipuiam că asta face toată ziua până vin. Stă liniștit să audă trenul. Uneori îmi închipui că asta face și acum. Doar că trenul de două trece un pic mai târziu, că au schimbat între timp mersul trenurilor, iar eu nici cu acela, nici cu altul, nu mai vin. Eu aștept să am timp să vin, el mă așteaptă să am timp să ajung.

Făcând naveta ani întregi  – la liceu, la facultate, la serviciu, mi-am petrecut viața mai mult prin trenuri și autobuze. Am văzut zile la rând aceleași peisaje, care mereu mi se păreau altfel. Am privit prin atâtea geamuri spre același cer spre care îmi ridicam în fiecare zi alte rugăciuni. Mi-au înghețat picioarele de atâtea ori așteptând prin gări și autobuze, încât acum, deși nu mai aștept nimic, port cizme de cum vine toamna și dorm cu ciorapi și vara. Am trecut în fiecare zi prin aceleași gări, dar mereu cu alte întrebări. Gări care astăzi nu mai sunt. Întrebări care astăzi și-au găsit răspunsul.

Tot timpul mă gândeam ce e viața? Trenul care vine și pleacă? Trenul pe care îl aștepți sau pe care îl pierzi? Trenul care trece grăbit din gară în gară? Sau peronul?

Peronul pe care cobori și din care pleci? Peronul pe care aștepți? Peronul de care ți-e dor sau pe care nu o să mai cobori prea curând? Atunci îmi răspundeam mai des că e peronul pe care coboram să ajung acasă. Peronul de unde până la bunicii mei făceam un sfert de oră; maximum. Acum îmi răspund mai des că e mai degrabă trenul care mă duce și aduce de la ei. E trenul care m-a plimbat prin atâtea gări, orașe și întâmplări.