Știți momentul acela când scoți un servețel umed și ies trei odată? Asta mă enervează plus alte câteva

Știți momentul acela când scoți un servețel umed și ies trei odată? Asta mă enervează plus alte câteva. Unele mai serioase, altele mai puțin. De când sunt mamă am început să fiu și mai atentă la lucrurile și oamenii din jurul meu. Multe nu mi se par în regulă. Mulți nu mi se par oameni. Și mai sunt și acele lucruri mărunte care mă enervează, pur și simplu, așa cum se întâmplă cu șervețelele umede. Nervi din aceia cât să fie ziua mai palpitantă. Nu înțeleg de ce trebuie să iasă trei șervețele odată? Și exact în momentul în care Natalia e plină de înghețată și nu aș vrea să se șteargă de ea, atunci abia ies din pachet, și mai multe odată, și eu mă chinui să le dau de capăt. De parcă nu ar fi atâtea lucruri care obosesc o mamă, au mai apărut și șervețelele astea umede.

Acadelele…, Doamne, acadelele alea colorate puse fix la casă. Știți ce greu se desface ambalajul unei acadele? Te trec toate apele. E lipit acolo de băț și nici nu știi cum să tragi să se desfacă odată. Și după toate astea nici măcar nu o mănâncă, o găsesc lipită de scaunul de mașină.

Mai am câteva chestii care mă enervează, dar astea s-ar putea să mi se întâmple pentru că sunt foarte neîndemânatică. De exemplu, când deschid cutia de lapte pentru prima dată, tot timpul vărs din ea pe masă. Dar, când zic tot timpul, e chiar tot timpul, că de asta a început să mă enerveze.

Toate momentele acestea care par desprinse din legile lui Murphy. Am observat de când sunt mama Nataliei că nu sunt doar niște glume.

Exact când este frumos îmbrăcată, vrea înghețată. Exact când mă grăbesc, ea este mofturoasă. Exact când vreau să meargă pe jos, ea vrea în brațe. Cu cât mă chinui mai mult să îi fac nu știu ce fel de mâncare, ea nici măcar nu va gusta. Exact când doarme, scăp ceva pe jos. Când vreau să adoarmă repede, adoarme greu. Când am chef să ieșim, să ne plimbăm mult, plouă. Exact când mă așez la masă, îi trebuie ceva. Când îi spun să fie atentă, atunci cade. Când vrea covrigi, atunci e coada mai mare. Când sper să doarmă mai mult la prânz, atunci se trezește după o oră.

Mai pe scurt: ”Dacă ceva poate să meargă prost, va merge prost, în cel mai defavorabil moment posibil.” Și evident că toate astea mă enervează.

Și mai sunt lucrurile care nu mi se par în regulă și îmi dau o stare din aia de nervi, amestecată cu dezamăgire. Dacă la lucrurile de mai sus fac pfff, la astea fac offff.

De exemplu, mașinile care nu doar că nu opresc la trecerea de pietoni, dar nici măcar nu încetinesc. Numai ieri am văzut două. Și una trecea chiar prin centru, unde evident este aglomerat și sunt mulți copii.

La noi în cartier sunt două treceri de pietoni, care probabil șoferilor li se par opționale. Natalia are 2 ani și 9 luni. Ies cu ea aproape în fiecare zi. Drumul nostru duce mereu pe acolo, spre parc și restul orașului. Trei mașini au oprit de-a lungul timpului. Trei. Eram așa de uimită când au oprit că nu nici nu știam ce să fac. Chiar să trec? Chiar a oprit cineva la trecerea de pietoni? Uauuuu.

Lipsa trotuarelor bune. La mine în cartier, de exemplu, nu am nici un trotuar bun. Prin unele locuri nici nu mai e urmă de trotuar. Cred că sunt rămășițe din primele care s-au turnat, când s-a construit orașul ăsta. Peste tot sunt găuri, o bucată mai sus și una mai jos, dâmburi, bucăți sărite, denivelări. E sport…, sport dus spre extrem să împingi un căruț sau o tricicletă. Ele sunt așa de mult. Abia acum de când tot merg pe jos, aproape în fiecare zi, cum v-am mai spus, am observat așa, amar, că noi  nu avem nici măcar trotuare bune. Și toți promit doar străzi.

Oamenii care se poartă fără respect cu copiii. Că doar sunt mici. Iar ăștia mici nu sunt oameni. Zilele trecute eram la un magazin de carne și Natalia a pus un deget pe geam. Vânzătoarea a făcut total abstracție de mine și a țipat la ea să ia degetul de acolo, că doar ea șterge geamurile. Tare mi-ar fi plăcut să îi fi spus frumos și, și mai mult, mi-ar fi plăcut să îmi spună mie mai întâi. Cred că aveți și voi exemple din acestea. Fie ați văzut, fie chiar copiii voștri au fost protagoniști.

Și închei cu oamenii răutăcioși. Cei cărora le place să vorbească urât cu alții și de alții. Cei cărora le place să se poarte urât cu alții. Care cred că nu greșesc niciodată. Care cred că doar ei știu, doar ei muncesc, doar ei, în general. Orice este despre ei și restul nu contează. Care mint, care sunt invidioși. Mă gândesc că dacă aceștia mai sunt și părinți, copiii lor vor face mai departe tot ce văd la ei. Nu-mi plac deloc oamenii aceștia care au făcut din răutate o trăsătură de caracter.

Prefer momentele acelea în care fac pfff de nervi, decât offf. Ultimele îmi dau un sentiment ciudat și chiar de neputință.

Sper că v-a plăcut acest articol, iar dacă vreți să fiți la curent cu toate postările vă invit să dați like și paginii de Facebook. 

 

 

2 comments

  • Alex Popa spune:

    Ți-am dat, bre și Liche și îți citesc și articolele, pffoai, muică, ce-mi plac!
    Asta ca să încep cu finalul și să te liniștesc cumva.
    Totuși, sunt de acord cu tine. Continuând în același ton și eu cred că, cei mai enervanți sunt aceia care acționează în mod răutăcios cu privire la ceilalți.
    Cât despre nenea Murphy, cel mai bine ar fi să-l uiți.
    Știi chestia cu elefantul?
    „Dacă eu îți spun să nu te gândești la un elefant, pariez că în următoarele minute doar asta vei face.
    Uită de greșeli. Nu ești neîndemânatică deloc. Nici nu te gândi la asta. DELOC!
    Ai grijă de mititică, că eu îți garantez că nu ai vrea să fie altfel. Amintirile tale cu fetița ta vor fi cu atât mai frumoase cu cât veți trece prin aceste tachinări ale vieții mai mult. Sunt sigur că la sfârșit de zi bucuria ta e de fiecare dată imensă. Când pui capul pe pernă lângă ea, sunt sigur că ai și uitat de nervi. DAR, și este un mare DAR, chestia cu șervețelele ar trebui reclamată cumva pentru că este strategie (punctul meu de vedere :))). Cu cât le consumăm mai repede cu atât vom cumpăra altele mai repede. Și acum știi și de ce ies câte trei odată.
    Felicitări pentru articol!

  • Otilia Dima spune:

    Mersi mult pentru comentariu. Mă bucur mult că ți-a plăcut și mă citești cu plăcere.
    Mi-a plăcut povestea cu elefantul. :)))) Ia ghici? Evident că m-am gândit la elefant. :))))
    Să știi că m-am gândit și eu că asta este strategie, cu șervețele. Așa se duc mai repede. :))))
    Mersi încă o dată pentru vizită și comentariu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *