Am reușit! Sunt aici, sus. În sfârșit. A fost cea mai lungă și întunecată noapte. Dar, am reușit. Nu îmi mai simt corpul și nici nu mai gândesc limpede. Îmi vine să plâng. Am un sentiment de … ușurare. Cred. Nici nu știu ce gândesc acum. Îmi simt lacrimile fierbinți cum îmi curg pe fața înghețată. Sunt sus. Cel mai sus. Sunt deasupra tuturor. Am vrut un munte mare. Iată-mă pe Uhuru Peak. Stau aici în vârful acesta de munte și mă uit la cel mai frumos răsărit din viața mea. Și, cel mai așteptat. Credeam că nu pot. De asta am venit aici. Să învâț să am curaj. Să nu mai îmi pun limite. Să văd cine sunt eu de fapt, departe de toată lumea. Eu în fața naturii. Eu când nu mai trebuie să dovedesc nimic nimănui. Doar mie. Eu. Și un munte. Un munte imens pe care nu îl cucerești cu vorbe bune. Trebuie să fii sincer și puternic. Este atâta liniște și simți o durere cumplită în tot corpul și totuși o fericire enormă. Nu mai am putere nici să îmi șterg lacrimile. Dar, ce lucru ciudat, mă simt în același timp cel mai puternic om de pe acest pământ. Dacă nu m-a doborât muntele acesta, nimic nu mai poate.

E minunat acest răsărit. Pentru el merită orice. Urci, urci, e greu, e tot mai greu, apoi vezi ce poate să facă natura într-o dimineață. Facem poze și ne îmbrățișăm. Suntem fericiți. Epuizați, dar fericiți. E un sentiment unic. Și, un răsărit pe care nu ai cum să îl mai uiți vreodată în viața ta. Este o imagine pentru totdeauna. Rămâne acolo. Răsăritul de pe ”Acoperișul Africii” nu o să îl uit niciodată. Promit.

Ne-am trezit în miez de noapte. Ghizii ne-au spus că plecăm devreme, vom urca mai ușor pe pământul înghețat și vom ajunge în vârf chiar înainte să se ridice ceața din pădurea tropicală. Era frig și cu cât urcam era tot mai pătrunzător. Panta era tot mai abruptă. La 5000 de metri durerile de cap erau insuportabile. Mi-am spus STOP, nu pot. Eu nu pot. ”Mai avem un pic”, îl auzeam pe ghid, dar aveam, deja, impresia că visez, că nu știu ce-i cu mine. Eram amețită. Eram în expediția vieții mele.  ”Pole!”, ”Pole!” (încet, încet). Am tot auzit cuvintele astea și doar la ele mai reacționam. Panta era tot mai abruptă. Da, ”pole”, ”pole”. Vin. Pot. Încă un pic. Îmi spuneam mereu: asta înseamnă o ascensiune pe Kilimanjaro. Acum ești entuziasmat de tot ceea ce vezi. Ești fericit de tot ceea ce trăiești aici pe munte. Vezi stânci și ghețari. Vezi cum vegetația rămâne în urmă și tu începi să tot urci spre vârf. Apoi ți-e teamă și te gândești ce nebunie. Ce ți-a trebuit? Și, următorul pas ești iarăși puternic și fericit. Ai mai descoperit ceva la tine. Despre asta este turismul de aventură. Descoperire și cucerire.

După multe ore am ajuns pe marginea craterului Kibo și am auzit că în cel mult oră vom fi deja în vârf. Energia mea era pe sfârșite. Oricum ar fi fost, eram mândră de mine. Cel mai nebunesc lucru pe care l-am făcut în viața mea a fost să fumez pe ascuns în liceu. Da, stupid. Și acum sunt aici în aventura vieții mele.

Nu mai știu cum am ajuns în vârf. Niciodată, ca în expediția asta, nu mi s-a părut că timpul nu există. O oră? Ce înseamnă aici o oră? Aici totul înseamnă dacă ajungi sau nu în vârf. Și, am ajuns. Nu știam cum se va sfârși nebunia asta a mea. Și, iată. Acum știu cine sunt și cât pot. Acum știu ce înseamnă o limită. Știu ce înseamnă o încurajare venită la timp. Ce înseamnă să ajuți. Și, mai ales să te ajuți pe tine. Să crezi, în sfârșit, în tine și să vorbești cu tine: „hai, pole, pole, că poți. Acolo, în vârf. Eu știu că poți.” În toate zilele astea pe munte tot urcam și culmea, vârful mi se părea că se tot îndepărtează. Zâmbesc. Mi s-au oprit lacrimile. Mă mai uit o dată la răsăritul acesta. Nu îl uit niciodată.

Ne pregătim să coborâm. De acum e mai ușor. Și sufletul meu e mai ușor.

Înapoi în timp …

De șapte luni mă gândeam la momentul în care aș putea vedea răsăritul de pe ”Acoperișul Africii”. Îmi doream să fac ceva care să mă ajute să aflu mai bine cine sunt. Ceva ce poate părea nebunesc pentru unii. Voiam să fac ceva doar pentru mine. Singură. Și, am decis să plec într-o expediție pe Muntele Kilimanjaro. La final de mai am decis că vreau să fac asta. La începutul anului în ianuarie am plecat. Început de an, o provocare nouă. Ambiția nu a fost neapărat ca în ascensiunea pe Kilimanjaro să ating vârful, ci să văd cât pot eu. Să mă cunosc eu mai bine. Să fiu eu cu mine. Să descopăr lucruri minunate. Să descopăr natura. Să fac ceva ce nu am mai făcut niciodată. Așadar, la începutul lui ianuarie am plecat pe cont propriu să văd dacă pot să cuceresc un munte mare. Mi-am dorit un vârf înalt pentru că mereu mă plângeam de probleme și îmi doream să mă duc undeva unde să par mică și să învâț astfel că și problemele sunt tot așa, doar eu le dau măreție. Am ales Kilimanjaro pentru că este un munte care poate să fie urcat fără cunoștințe necesare de alpinism. Mulți își doresc să cucerească acest vârf. Am căutat o agenție de turism care organizează astfel de excursii. Extreme Travel and Adventure din Brașov organizează excursii de aventură. Nu poți pleca într-o astfel de excursie fără o agenție, pentru că este vorba și de multă organizare și nu poți urca pe munte fără un ghid.

Extreme Travel are o experiență de peste 10 ani în Africa iar ruta pe care se face ascensiunea pe Kilimanjaro este Machame. Este un traseu superb, cea mai frumoasă rută. Agenția organizează excursii personalizate pentru cei care vor să trăiască aventura vieții lor.

După un drum cu avionul București – Tanzania și apoi transfer la Moshi și cazare la hotel, urma să înceapă aventura. 7 zile pe munte. Dormit în cort. Urcat și explorat.

Am traversat pădurea tropicală și am urcat către cabana Machame. Eram deja la 3000 de metri altitudine. Am mers mult. Cred că în fiecare zi câte cinci ore. Am ieșit din pădurea tropicală și am ajuns în golul alpin pe platoul Shira unde am întâlnit o vegetație specială: Lobeliile uriașe, plante cu o formă ciudată și Senecile, la fel de uriașe dar și delicatele flori roșiatici, ca o gură deschisă, Impatiens Kilimanjari. Am ajuns la tabăra Shira în ziua a treia.

În ziua a patra am început să urcăm până la 4000 de metri pe lângă stânca numită ”turnul de lavă” și apoi am coborât un pic până la tabăra Barranco.

A cincea zi, cea dinaintea marei cuceriri, am urcat ”Peretele micului dejun”, am traversat valea Karanga și am urcat apoi la tabăra Barafu. Deja ne împrietenisem cu toții. Eram dornici de asaltul final. Și speriați, dar nici unul nu îndrăznea să spună ceva. De asta venisem acolo, să încercăm să atingem vârful. Ne bătuse pe toți același vânt și ne încercase aceleași întrebări. Ne încurajam unii pe alții. Ghizii ne dădeau încredere. Cu cât urcam vegetația dispărea, stâncile erau goale. Ne-am oprit la tabăra Barafu și de acolo urma să plecăm spre vârf.

După miezul nopții am plecat spre ascensiunea finală. Nu știam ce va urma și cum se va sfârși. Mă durea capul, îmi era frig și nu voiam să mă opresc ca să nu îl simt și mai tare. Nu mă puteam gândi la nimic. Am dat la un moment dezaprobator din cap. Mi-era teamă să spun cu voce tare NU. ”Hai”, mi-a strigat ghidul. ”Mai avem puțin”. Unul dintre camarazii de pe munte s-a uita la mine și a arătat cu mâna sus. Mi-a venit să plâng, dar nu trebuia să îmi risipesc energia pentru asta. Când am ajuns la craterul Kibo eram deja epuizată și mă durea foarte tare capul. Nu știu cum am parcurs ultima parte a traseului. Era dimineață.

… și răsăritul de pe ”Acoperișul Africii”.

Coborârea a fost mai ușoară. Am ajuns jos. Parcă pluteam. Eram toți fericiți. Ne-am strâns în brațe și apoi fiecare a plecat spre casa lui. Sunt sigură că toți au urcat într-un fel pe munte și au coborât altfel. Am fost părtași la aceiași aventură.

Am ajuns acasă.

Au trecut deja câteva luni bune de la ascensiunea mea pe munte. Sunt în parc cu fetița mea. Sunt pe bancă și ea se chinuie să urce pe un tobogan înalt. Mi se pare prea înalt pentru ea. Zâmbesc și îmi amintesc: ”Pole!”, ”Pole!”. Da, ”hai, pole, poți, merită să încerci”. O aud: ”uhuu”. Era fericită când a ajuns jos. Într-o zi am să îi povestesc despre aventura mea. Sunt sigură ca va fi mândră de mama ei. Și, ea chiar pare o aventurieră. Poate într-o zi în loc de tobogan, se va duce să cucerească vreun munte mare. Când mai crește mi-ar plăcea să plecăm amândouă într-o expediție. Una care de data asta să ne facă să ne cunoaștem noi amândouă mai bine. Poate undeva până la capătul lumii, să avem timp să povestim. În Patagonia și Țara de Foc ... într-o zi, când va fi mai mare.

Acum ne mai jucăm prin parc.

Nu am uitat răsăritul.

Sursă foto: Extreme Travel

Articol scris pentru cea de a zecea probă la SuperBlog 2018.

 

 

 

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *