Dacă veniți pe la noi sau ne întâlnim prin parc și o vedeți pe Natalia cu o sticlă de apă în mână, atenție la cap. A intrat în faza în care i se pare amuzant când aruncă spre ceva sau cineva, cu ce are prin mână. Uite așa eram noi fericite într-o zi, ea luase masa, eu strângeam, ea bea apă și când îi explicam eu ce urmează să facem, Pufff, o sticlă de apă venea direct spre capul meu. Iar cineva era foarte mândră de ea.

Plăcerile ei cele mai mari acum, după ce a împlinit doi ani, sunt să arunce cu lucruri, așa pur și simplu și dacă se poate chiar și în capul cuiva (lovitură de 10 puncte), să spună NU, des spre foarte des și GATA după prima lingură de mâncare.

Începem cu prima plăcere: aruncatul. I-am explicat exact ca în cărțile de parenting: m-am lăsat la nivelul ei, i-am spus de ce nu este bine să arunci așa, i-am explicat calm, chiar foarte calm. Am întreabat-o: ok? deci, ai înțeles? ok? Și ea mi-a răspuns: oki, dar, evident că nu e nici un ok, că tot așa face. Nu mereu. Nu știu să vă spun când; poate când e Mercur retrograd? Habar nu am. Eu sper să nu i se fi pus pata pe televizor.

Plăcerea numărul doi: NU. Acum ce să zic, și eu îi spun des NU, dar ea bate orice record. Ea îmi spune nu aproape la orice. De obicei, ajungem la o înțelegere, nu și în două cazuri:

– geaca: deci, ei nu îi este frig niciodată și nu vrea geaca pe ea. Acum e bine că încă sunt temperaturi ridicate. Dar mai încolo? Am făcut-o ca la carte: cu stat la nivelul ei, explicat, calm, zâmbit, una, alta, așa cum trebuie. Și, nu o spuneți pe aia: ei, plânge, cât poate să plângă? Nu aveți voi nervi, cât poate plânge ea. Și, geaca tot nu o vrea.

– căciula: aici e clar doar NU. Discuție de săptămâna trecută, când era chiar rece afară:

Natalia a venit frigul, trebuie să îți dau căciulă.

– Nu.

– Ba, da, că de acum este frig și când este frig ne îmbrăcăm mai gros.

– Nu.

– Dacă nu vrei căciula când e frig, nu o să mai putem ieși pe afară. Deci, stai să îți pun căciula.

– Nu.

Eu nu sunt mare fan al căciulii, îi dau foarte rar, când chiar mi se pare foarte frig. De fapt, încerc să îi dau, voiam să spun.

Nu știu cum vom face când chiar va veni frigul.

Și, la final, pe scurt, prânzul noastre se încheie repede. După două guri aud: GATA și își și mută farfuria din față. Măi, Natalia, fii serioasă, nici nu am început bine masa și e gata… dar ea e foarte serioasă. Simt nevoia să mai spun o dată asta la final: nu am eu nervi, cât poate plânge ea.

La asta se refereau când spuneau unii, alții,  că doi ani e o vârstă dificilă?

Dar, în rest, să știți că ne înțelegem foarte bine. 🙂

… dar, totuși, dacă aveți vreo idee cum poți convinge un copil să poarte căciulă, aș aprecia. 🙂

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *