Hai mai repede, trebuie să ajungi la grădiniță! Hai mai repede, începe cursul de pian și o să întârzii! Hai mai repede, trebuie să ajungi la ora de engleză! Hai mai repede, trebuie să ajungi la antrenament la fotbal!
Hai mai repede… așa ne grăbim copiii și îi ducem la nu știu câte cluburi, cursuri, cercuri, activități. Vrem să învețe limbi străine, să facă și un pic de sport, să le dezvoltăm și latura artistică. Așa credem că facem bine, mai ales că viitorul copiilor noștri este greu de ghicit. Nu știm la ce să ne așteptăm și vrem să știm că am făcut tot ce ne-a stat în putere că să ajungă adulți de succes.
Doar că indiferent cum va arăta viitorul lor, acum în prezent, nu trebuie decât să se joace. Și asta este cheia pentru un adult fericit. Da, pare prea simplu. Și de învățat, când mai învăța? În timp ce se joacă mult, cât mai mult. Un copil trebuie să stea la aer, să alerge, să se târască, să se cațere, să sară, să urmărească gândăcei și râme. Un copil trebuie să se joace.
Am fost și eu pe strada asta. Când Natalia era mică îmi închipuiam cum va merge la gimnastică, la înot, la tenis. Sportul este important, așa spun și la reclame. Așa că un pic de sport, trebuie neapărat. Și să nu uit de latura artistică. Poate desen, și-așa îi place. Balet, dans, pian. Nu știu, orice, dar nu trebuie să neglijez asta.
Evident, limbi străine. Neapărat engleză și poate și franceză, că mie îmi place mult. Doar trebuie să facă și ceva ce îmi place mie, nu?
Nu. Ăsta ar fi răspunsul scurt. Slavă Domnului că mi-a trecut. M-am mutat de pe stradă asta, departe. Nu vreau să mai trec nici prin vizită.
Natalia acum se joacă și mai încolo, mai vedem.
Da, m-am gândit și la cea mai bună grădiniță cu cea mai bună educatoare, cea mai bună scoală, cu cea mai bună învățătoare, aia unde se intră pe pile, o știți, nu? Cel mai bun liceu și normal, apoi la studii în străinătate, că doar face engleză de la 3 ani.
Asta am fost eu. Am tot citit și mai mult decât atât, am început să fiu atentă la ceea ce se numește instinct matern. Să fac cum simt, cum cred că este mai bine.
Și așa cred eu că este mai bine. Să îmi șterg toate prostiile astea din cap și să cresc un copil fericit, căruia nu îi este teamă să greșească, independent, automot, sigur pe el, care va face ce îi place. Care nu va face nimic pentru că așa vreau eu sau că îmi place mie.
Nu știu ce va ajunge să facă Natalia. Nici nu vreau să știu. Ea trebuie să știe. Eu nu visez nimic pentru ea, eu visez cu ea.
Nu critic sau condamn nici un părinte care face altfel, pentru că știu că nu este simplu. Chiar zilele trecute citisem că din România, până în 2028, vor dispărea peste 600.000 de locuri de muncă. Vor fi înlocuite de tehnologie și inteligență artificială.
Normal că te sperie ca părinte și vrei să faci cât mai multe să fii sigur că al tău copil nu va fi în aceste statistici.
Tot ce aș vrea să înțelegi din acest articol, dacă ajungi să îl citești, este că dorințele vin din interior. Din interiorul lui, nu al tău. Dacă îl înveți să zâmbească și să simtă. Dacă îl ajuți să creadă în el. Dacă îl lași să se joace și ești alături de el să descopere la ce este cu adevărat bun. Dacă îl iubești și accepți așa cum este el, îl ajuți mai mult decât dacă îl plimbi de la un curs la altul încă de când este foarte mic.
Și va crește, și va merge la școală și pe construcția asta a ta va învăța obiecte/materii. Și nici o instituție de învățământ, fie ea și cea mai bună, nu îi va aisgura succesul în viață.
Evident, este doar părerea mea. Fiecare dintre noi alegem ce credem că este mai bine.
Am găsit în cartea lui Francoise Dolto, Ce să le spunem copiilor, un fragment foarte interesant despre dorințe. Înlocuiți exemplul cu dansul, cu orice altă activitate.
”Întrebare: Dacă dansul și muzica sunt expresii ale dorinței, iar dorința nu trebuie satisfăcută, înseamnă că nu trebuie să îi punem pe copiii mici să facă dans?
F.D.: Este exact contrariul a ceea ce am spus eu. Eu am susținut că o dorință nu poate fi niciodată satisfăcută fără ca în felul acesta să devină și mai mare. Dorința nu cunoaște sațietate, dacă este veridică. Dacă nu este autentică, ea încetează. Astfel, în cazul dansului, copilul își găsește satisfacția făcând dans, dacă dansul îl interesează. Dar dacă mama își satisface propria dorință cu ajutorul copilului său, atunci așa este, copilul este exploatat în mod abuziv de către mamă. Dimpotrivă, dacă după ce i-ați dat copilului posibilitatea de a cunoaște acest mijloc de exprimare care este dansul, iar acesta continuă să iubească dansul, atunci nu dumneavoastră îi satisfaceți dorința, ci el încearcă să și-o satisfacă cu ajutorul unor persoane a căror meserie este tocmai de a îndruma pe cineva să se exprime prin dans.
Dansul este un limbaj, iar acest limbaj nu înseamnă doar o satisfacție resimțită de corp sau corp la corp. Este o artă care transcede corpul.
Vă vorbeam despre satisfacțiile corpului pentru sine; dacă vine direct, fără să fie urmarea unui lung efort, această satisfacție a corpului pentru sine este într-adevăr rapid marcată de repetiția caracteristică nevoii.” (Ce să le spunem copiilor – Francoise Dolto, Editura Trei)
Autoarea este o celebră pediatră și psihanalistă franceză, care s-a distins prin înnoirile teoretice dar mai ales prin abilitățile practice ilustrate în practica sa psihoterapeutică.
Sursă foto: www.pexels.com
