E locul meu preferat. Pervazul de la geam de unde văd tot orașul. Pare o jucărie, cu oameni mici și inofensivi. Se zăresc până departe acoperișurile caselor și blocurilor. În departare pare că se și unesc cu cerul. E vechi, nou, curat, murdar ca după ultima zăpadă. Copacii nu sunt încă înfloriți. Sunt goi și gri ca mai tot peisajul. Pare trist. Ca de sfârșit de februarie. Ne chinuie astenia unei viitoare primăveri, nostalgia unor zăpezi care s-au topit prea repede. Dar, e, totuși, cel mai frumos peisaj. Îmi place să mă uit ore în șir la el, de acolo de sus. Sunt deasupra unui oraș și mă uit, fără să îmi piese cum trece timpul, la un peisaj pe care parcă l-am desenat eu, după suflet.

Mă uit la cum se scurge viața în orașul pe care îl văd jos. Eu iau o pauză. Sunt doar un privitor.

Pot să îmi închipui că văd orice oraș. Îmi închipui povești pentru toate acoperișurile udate de atâtea ploi și bătute de atâtea vânturi. Mă gândesc cum noaptea prind viață. Vorbesc și trăiesc ca toți omuleții pe care îi văd traversând strada aiurea. Nu mai e de mult trecere de pietoni acolo. Ce greu ne dezobișnuim. Nici măcar nu mai suntem atenți în jurul nostru.

Văd dealurile alea în zare. De cele mai multe ori acolo e soare.

Acolo locuiește oare soarele? Tot timpul strălucesc dealurile. Și norii sunt aproape acolo.

Pervazul geamului e locul meu preferat dintr-o zi. Oarecare.

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *