O străbunică

Era o uşă mică şi veche din lemn. Un lemn atât de uscat că-şi pierduse şi culoarea. Nici măcar încuietoare nu avea şi îi auzeai scârţâitul de câte ori se deschidea. Se bălăngănea şi mereu te izbea în spate. Te enervai şi dacă nu aveai o frică prea mare de Dumnezeu ca ea, scăpai o înjurătură. Era uşa magaziei de rumeguş. O încăpere lungă cu un acoperiş jos şi mereu plină, până aproape de tavan. Avea un aer apocaliptic. Eram prea mică și avea ceva magazia aia care mă speria. Îmi închipuiam tot felul de vieţuitoare care pot sări din mormanul uriaş de rumeguş. Şi mirosul. O, îl simt şi astăzi. Era umed. Un miros ciudat pe care încă îl simt. Nu uit niciodată mirosurile. Asta mă înnebunește, de-a dreptul, uneori.

Era o bătrânică cu prea multă credință în Dumnezeu. Își începea și încheia ziua cu o rugăciune. Citea mereu din Biblie. Era singura carte pe care o avea în casă.

Mi-o aduc aminte mereu singură. Aşa cred că a crescut-o şi pe bunica mea. Niciodată nu mi-a povestit de vreun bărbat în viaţa ei. Nici măcar de tatăl bunicii mele. Plecase la război şi cam atât. I s-a dus urma ca şi cum nu ar fi trecut pe acest pământ. Cred că atât îmi aduc aminte. Sau e doar imaginaţia mea care îmi joacă feste.

Purta mereu batic şi mustra toate femeile, care trecute de o vârstă bună, nu purtau. Eram prea mică să înţeleg ceva şi doar mă amuza. Era un amestec de om blând și dur. Ciudat. E prea mult timp așternut peste amintiri ca să îmi fie clar.
Cu străbunica mea am mai multe amintiri cu miros și foarte puține imagini. Mirosul magaziei de rumeguș, mirosul iasomiei din fața casei, mirosul leușteanului din grădină, mirosul colțunașilor, mirosul coloniilor din geam, mirosul pernelor, mirosul casei.
Nu am nici o amintire cu ea din iarnă. Îmi aduc aminte de panseluțele și iasomia din primăvară, de leușteanul și măcrișul pe care îl culegeam vara, de prunele și dumitrelele de toamnă și atât. Nu îmi mai aduc aminte nimic. De parcă zăpezile mi-au înghețat și amintirile.
Avea o casă mică cu pereţi crăpaţi, din chirpici, care duhneau a bătrâneţe. Era un miros al timpul ros, tocit de-atâtea întâmplări. Erau două camere separate de o uşă cu geam, care scârţâia, şi o ială dintr-un fier tot timpul rece.
Bucătăria, când mă gândesc la acea încăpere, îmi miroase a colțunași. Aluat umplut cu brânză şi fiert în ceaun. Ceva oribil. Eu stăteam pe pat. Ea povestea şi îmi făcea chestiile alea de-a dreptul scârboase. Nu-mi aduc aminte alte mâncăruri, deși vara stăteam mult la ea.
În amintiri, nu o văd nicăieri. Nici în bucătărie, nici în grădină…, nici nu ştiu dacă adormeam lângă ea. Am doar o imagine slabă  cu un chip. Puțin îmi aduc aminte de mirosul cartofilor făcuţi în untură. În rest nimic. Nimic. Toate s-au dus într-un paradis al lucrurilor uitate.
Şi camera. Odaia cea bună cu soba de rumeguş în jurul căreia stăteau sprijinite de perete vederi. Abia alea îmi trezeau curiozitatea. Vedeam ţări şi oraşe despre care nu ştiam nici unde sunt pe hartă. Și dacă chiar sunt în realitate dincolo de oraşul meu. Mi se părea că nu mai e nimic dincolo de dealuri. Doar un cer şi atât. Erau cărţi poştale pe care cine ştie de unde le-a luat, căci ea n-a fost niciodată expeditorul cuiva. Şi eu am un birou plin de vederi. De vederi primite, de data asta. Nimeni nu înțelege de ce le păstrez. Eu îmi aduc aminte de ea.
Era camera bună, curată, dar mereu cu dâre de rumeguş. Un pat mare aproape de geam. Mă uitam cum coborau minerii spre oraș. Puțin mai sus de casa ei, era mina de cărbune. M-a dus și pe mine acolo.
Şi cireşul. Cireşul de peste drum de casă,  din care nu am mâncat niciodată.
Bibliile cu coperţi vechi şi coloniile din geam. Neatinse, cu o aromă tare şi proastă. De miros vechi, prea vechi.
Pernele erau unele peste altele, cu feţele apretate şi miros ciudat.
Din camera mare ieșeai pe o prispă veche din lemn, înconjurată de dumitrele. Atât de triste mi se par florile acestea. Nu știu exact de ce. Toamna când le găsesc prin piețe, îmi fuge gândul la prispa casei ei și simt doar tristețe.
La ea în casă timpul mi se părea că nu trece. Și era mereu liniște. Nu avea radio ori televizor. Nu-mi rămânea decât să fug prin grădină, să culeg măcriș și fructe. Avea un nuc mare în spatele curții.
Îi plăceau dulciurile, nu a luat niciodată pastile și nici nu iubea doctorii. Credea că Dumnezeu oricum te lasă pe pământ atât cât trebuie. Eram mică și ea mi se părea tare bătrână. Aveam impresia că a trăit mult. Că a trăit o viață întreagă.

Sper că v-a plăcut acest articol, iar dacă vreți să fiți la curent cu toate postările vă invit să dați like și paginii de Facebook. 

 

 

2 comments

  • Mona spune:

    Ești totuși norocoasă că ai amintirea mirosurilor, că o ai în minte și suflet. Eu mi-am cunoscut doar una dintre străbunici, dar cunoscut e mult spus. A trăit câțiva ani după nașterea mea, însă îmi e o străină și în amintiri. Mai bine îmi amintesc de înmormântarea ei, decât de ea ca persoană.
    Mi-a plăcut mult cum ai povestit. Am fost acolo, alături de tine și mi-ai oferit o stare aparte. Mulțumesc!

    • Otilia Dima spune:

      Mă bucur mult că ți-a plăcut. Am trăit câțiva ani pe lângă ele, destui ca să am și amintiri. Cea despre care am povestit în articolul, de exemplu, s-a prăpădit când eram eu prin clasa a 7-a. De asta am avut timp să adun atâtea amintiri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *