O străbunică

Era o uşă mică şi veche din lemn. Un lemn atât de uscat că-şi pierduse şi culoarea. Nici măcar încuietoare nu avea şi îi auzeai scârţâitul de câte ori se deschidea. Se bălăngănea şi mereu te izbea în spate. Te enervai şi dacă nu aveai o frică prea mare de Dumnezeu ca ea, scăpai o înjurătură. Era uşa magaziei de rumeguş. O încăpere lungă cu un acoperiş jos şi mereu plină, până aproape de tavan. Avea un aer apocaliptic. Eram prea mică și avea ceva magazia aia care mă speria. Îmi închipuiam tot felul de vieţuitoare care pot sări din mormanul uriaş de rumeguş. Şi mirosul. Îl simt şi astăzi. Era umed. Un miros ciudat pe care nu îl uit. Nu uit niciodată mirosurile. Asta mă înnebunește, de-a dreptul, uneori.

Era o bătrânică cu prea multă credință în Dumnezeu. Își începea și încheia ziua cu o rugăciune. Citea mereu din Biblie. Era singura carte pe care o avea în casă.

Mi-o aduc aminte mereu singură. Aşa cred că a crescut-o şi pe bunica mea. Niciodată nu mi-a povestit de vreun bărbat în viaţa ei. Nici măcar de tatăl bunicii mele. Plecase la război şi cam atât. I s-a dus urma ca şi cum nu ar fi trecut pe acest pământ. Cred că atât îmi aduc aminte.