Aproape o jumătate din palma mea … atât este palma ei. O pălmuță micuță, încă pufoasă, caldă, cu care moșmondește fiecare jucărie. În căușul palmei mele, încape palma ei. Eu o țin strâns acolo și ea mă lasă. O jumătate de palmă de om mare. Un om micuț.
Un om mic cu suflet mare, care se bucură din toată inima și pentru cele mai mărunte lucruri. Bucuria ei este gălăgioasă, cu chiote. Bucuria ei este molipsitoare și, chiar și în cele mai obositoare zile, smulge zâmbete.
Un om mic care știe ce vrea și o spune tare. Atât de tare uneori, încât nu ai cum să rămâi indiferent.
Un om mic care plânge fără frică. Oricând vrea. Oricând trebuie să se elibereze de tot ce o apasă pe suflet.
Un om mi care nu își găsește mereu cuvintele să spună ce vrea, dar are atâta imaginație care să o ajute să te ghideze într-acolo. Și primește. Este un om mic care reușește.
Un om mic care zâmbește.
Un om mic care știe să primească fără teamă.
Un om mic care iubește necondiționat, încă.
Un om mic care nu se împiedică de fleacuri, iar dacă o face se ridică repede. Un om mic care încearcă.
Un om mic … doar de statură.
Câteodată mă întreb cine e mai mică de fapt … eu sau ea?
Eu sunt un om mare care uită să se bucure din orice, care nu știe mereu ce vrea, iar când știe, nu spune cu voce tare. Eu sunt un om mare care nu plânge oricând, care mai uită să iubească necondiționat, care se mai împiedică și se ridică greu, care primește cu teamă și crede că trebuie să dea ceva în loc.
Un om mare … doar de statură.
