O mai știți pe Daria, fetița din povestea de Ajun care nu înțelegea de ce unii oameni nu mai cred în Moș-Crăciun? Acum are alte întrebări. Oamenii mari plâng? Chiar așa … când plând, unde plâng și mai ales de ce plâng?
– Oamenii mari plâng? a întrebat-o Daria pe mama ei.
– Aaa, da, câteodată.
– Nu am văzut niciodată oameni mari plângând. Noi plângem mereu. E bine câteodată să plângi.
– Da? Serios? Ești sigură?
– Păi, câteodată trebuie să plângi. Nu e bine să ții așa în tine. Te apasă aici în piept și mai bine țipi. Și gata. Apoi nu te mai apasă. Și te poți juca din nou. Voi oamenii mari, unde plângeți, când plângeți? Noi plângem peste tot. De fapt, nu contează. Dacă ne apasă așa pe piept, noi plângem.
– Da, știu draga mea. Noi plângem … cred, când suntem singuri, când nu ne vede nimeni.
– Ce trist! o opri repede Daria. Cine vă ia în brațe dacă plângeți când sunteți singuri?
– Mmmm, nu e chiar așa de trist, îi răspunse mama. Când ești mare poți suporta asta.
– Nu cred. Eu tot cred că este trist să plângi și nimeni să nu te vadă. De ce nu plângeți pur și simplu?
– Nu știu. Nu m-am gândit la asta. Cred că poate ne simțim rușinați.
– De ce? Este normal să plângi. Nouă nu este rușine. Sunteți ciudați câteodată. Așa ciudată o să fiu și eu când mă fac mare?
– Poate că nu, răspunse mama cu un zâmbet în colțul gurii.
– Voi de ce plângeți, când plângeți singuri, pe ascuns? Noi plângem din orice aproape. Când ne ia cineva jucăria, când nu vrei să mă lași la televizor, când nu vrei să îmi dai ce vreau eu, când nu pot termina un joc, când nu câștig la un joc … o, noi chiar plângem mult.
– Da, îți dau dreptate, voi chiar plângeți mult.
– Haide, spune, insistă Daria. Voi de ce plângeți?
– Păi, de frică mai plângem, câteodată.
– Serios? rămase uimită Daria. Și oamenilor mari le este frică?
– Câteodată, cred mai mult decât vă este vouă. Mai plângem de dor, de oboseală … nu știu, mai plângem și noi când pierdem.
– Mmm … mda, voi știți, spuse Daria, parcă cu gândul în altă parte. Eu credeam că oamenilor mari nu le este frică. Dar vouă vă este frică și să plângeți. Ce chestie.
Sursă foto: Pexels.com
Da, cred că, din punctul de vedere al copiilor, adulții pot să pară cââteodată ciudați. Adesea mă întreb ce gândește oare nepoțica mea de un an despre noi? Și se-ntâmplă să nu vreau să aflu, de fapt, răspunsul :).
Și oamenii mari plâng. Dar nu de față cu copiii.
Ce adevarat este! Minunat si pur dialog. Felicitari! Oh, cate motive avem si noi adultii sa plangem. Dar ni se pare o slabiciune sa facem asta in fata altora.
Chiar ieri am citit povestea asta și am vrut să comentez. Da, ama avea motive multe. Și da, ne e frică mereu, mai ales să plângem! Minunat! ❤
Poate pentru că oamenii mari când au fost mici, nu i-au văzut pe adulți plângând ori arătându-şi emoțiile. Se ştie că plânsul a fost interzis multor copii, acesta fiind alt motiv pentru care, mari fiind, se ascund.
Frumos articol! ❤
Unele intrebari de copii sunt parca prea de oamani mari.
Intr-adevar, uneori ne este frica si sa plangem.
Cat îmi place.. Creaturile astea mici nevinovate îți fac uneori chestionar al propriului tău EU, de ești nevoie sa te revezi in oglinda. Mulțumesc pentru articol.
Mă bucur mult că ți-a plăcut!