Afară ningea cu fulgi mărunți și umezi. Micuța Daria stătea pe pervazul geamului, cu năsucul lipit de fereastră și încerca să numere fulgii micuți, care dansau liber prin aer. Unu, doi, trei … scutura ușor din cap și o lua de la capăt. Erau mulți și le pierdea repede șirul. Totul se transforma ușor-ușor în alb iar stratul subțire de zăpadă, care deja se așternuse, strălucea frumos sub lumina beculețelor de sărbătoare, care împodobeau strada.

Daria locuia pe o străduță îngustă, dintr-un oraș micuț. De-a lungul străzii, de o parte și de alta erau case. La numărul trei, locuia prietena ei Eva. Era o fetiță drăguță, cu părul negru și ușor cârlionțat la vârfuri. La numărul patru locuia doamna Păun. O femeie în vârstă, cu riduri și părul alb, dar foarte drăguță și prietenoasă cu copiii de pe stradă. Vara, deseori, ieșea la poartă și îi striga ca să le dea prăjiturele și limonadă. Iarna ieșea mai rar din casă. La numărul nouă locuia domnul Pop. El nu prea vorbea cu copiii de pe stradă. În capătul străzii, la numărul 24, locuia Daria. Avea o cameră micuță la etaj, cu un geam cu pervaz, unde îi plăcea să stea mereu seara înainte de culcare. Lumina de la geamul ei se stingea  ultima de pe stradă. Era semn că micuța Daria se dusese la culcare.

Seară de seară, când stă pe pervaz își închipuie tot felul de povești. Daria este, de exemplu, sigură că după ce stinge  becul și se lasă liniștea și întunericul pe strada unde locuiește, acoperișurile caselor  prin viață și vorbesc între ele. Poate chiar se transformă în acoperișuri de turtă dulce … cine știe?

 

Mama ei vine și o ia în brațe ca pe un bebeluș și o băga în pat. Dariei îi place să se alinte și deseori o întreabă pe mama ei dacă mai miroase a bebeluș. Mereu îi răspunde un pic și apoi Daria o pune să arate cu degetele cât înseamnă un pic. Este jocul lor înainte ca Daria să se lase cuprinsă de vise.

Era seara de Ajun și Daria știa că după ce mama ei o va culca, Moș-Crăciun ar trebui să plece să lase cadourile. Mulți copii îl așteaptă. De fapt, toți copiii îl așteaptă.

– E timpul să mergi la culcare, draga mea, spuse mama Dariei. E seara de Ajun și abia după ce se culcă toți copii, Moș-Crăciun poate porni la drum. Și tu știi că are un drum lung de făcut

– Da, știu, răspunse Daria. Dar Moșul vine doar la copiii cuminți?

Mama zâmbi și îi răspunse:

– Nu. Moș-Crăciun vine la toți copiii. El nu împarte copiii în cuminți sau obraznici. Cred că asta este o găselniță a oamenilor mari.

– Aha, răspunse Daria. Mă gândeam eu. Dar cum ajunge la toți copiii într-o singură noapte?

– Așteaptă să adoarmă toți copiii. Când începe să audă respirații adânci care brăzdează văzduhul, oprește pendulul ceasului din atelierul de jucării, le face semn renilor și tiptil- tiptil, ca nu cumva să se trezească vreun copil, pleacă să lase cadourile. Când termină de lăsat darurile, repornește timpul și voi vă puteți trezi. El ajunge, între timp, în atelierul lui și aude din depărtare râsete de copii. Așa știe că timpul a luat-o din loc și voi ați găsit cadourile sub brad. Încă o dată Moșul a adus bucurie.

– De ce aduce la unii copii cadouri mai multe?

– Moș-Crăciun aduce la fiecare copil ce are nevoie și uneori, când simte că nu se mai descurcă, își roagă ajutoarele să poată face toți copiii fericiți. Și tu când o să fii mare ai putea să fii ajutorul Moșului.

– Daaa! se bucură Daria. Asta cred că mi-ar plăcea. Când o să fiu mare, vreau să devin ajutorul lui Moș-Crăciun. Dar, stai, de ce unii oameni spun că nu există Moș-Crăciun? Cum aș putea să mai fiu ajutorul lui Moș-Crăciun, dacă unii nici nu cred în el?

– Draga mea, spuse mama, ei spun că nu mai există Moș-Crăciun pentru că au uitat să creadă.

 

– Cum? o întrebă Daria.

– Uneori, cred, oamenii cresc și … uită. Uită să mai creadă, să mai viseze. Li se mai întâmplă oamenilor mari și atunci li se pare mai simplu să spună că nu există.

– Mama tu ai uitat vreodată? o întrebă curioasă Daria.

– Poate. Poate o dată, dar e un colț în sufletul meu unde am pus toate amintirile dragi de când am fost și eu copil și acolo am oprit timpul, la fel ca Moș-Crăciun. Și de atunci amintirile au rămas vii și am descoperit cum să fac ca să nu mai uit să cred.

– Eu o să uit vreodată? se întrebă Daria.

– Nu știu, eu aș vrea să nu uiți niciodată. Ți-am spus secretul meu. Păstrează-l bine și încearcă să îți aduci aminte de el și când vei fi mare. Pui bine în suflet toate amintirile copilăriei, toate Crăciunurile în care îl așteptai pe Moș-Crăciun, toată iubirea, toată bucuria și oprești timpul. În colțul acela de suflet rămâi copil și când ai nevoie, te întorci la amintirile acelea. O parte din sufletul tău, dacă oprești timpul, va fi mereu de copil și nu vei uita niciodată să crezi.

Mama îi luă mânuța Dariei și i-o puse ușor pe piept.

– Acolo în suflet este credința. Las-o acolo și așa Moș-Crăciun va exista mereu, chiar și când vei fi mare. Credința din suflet te va face să crezi în miracole.

Daria zâmbi și bătu cu mănuța ei peste piept ca și cum ar fi vrut să îndese bine de tot acolo, ca să nu mai plece niciodată,  toate visele, credința, pe Moș-Crăciun, toată iubirea, toată bucuria. Apoi Daria a învârtit cu degetele ca și cum ar fi avut între ele o cheie. Cheia timpului.

– Gata, le-am pus acolo și am oprit timpul, spuse Daria zâmbind.

Acum era timpul să adoarmă fericită. Moș-Crăciun există și trebuie să plece curând să lase cadourile sub brad. Șhhh, noapte bună!

 

 

 

ADAUGĂ UN COMENTARIU

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *