Ieri seară mă uitam pe geam cum fulguia ușor și gândul mi-a zburat la diminețile acelea când totul e alb. Peste noapte, cât gândurile ni se odihneau, fulgi ușori se lăsau peste oraș. Mi-era tare dor să văd cum ninge. Să văd totul acoperit de zăpadă.
Dimineață nu mi-a venit să cred. A fost ca atunci când ai o dorință și chiar se îndeplinește. Copilul din mine a zâmbit larg tare.
Și Marie, fetița din povestea mea ”Iernile noastre aveau miros”, din antologia ”Șotron pe zăpadă”, abia ieșită de la tipar, a zâmbit fericită.
”Eram odată la ea pe verandă și mă uitam la zăpada din curte. Strângeam ochii și mă uitam cum strălucește în soare. M-a întrebat dacă știu ce înseamnă sublimul. Am dat din cap că nu. Mi-a spus că e ceva mai mult decât minunat. Când un lucru obișnuit se transformă într-o clipă în ceva extraordinar. Momentul acela este sublimul. Ca atunci când apune soarele. Asta se întâmplă în fiecare seară, însă într-un anume moment lumina se împrăștie pe cer și totul se schimbă.
Atunci când ninge, m-am gândit eu. Seara, totul e la fel așa cum știm. Casele la locul lor, acoperișurile întunecate sub lumina lunii, hornurile prin care iese fum, strada pe care nu mai trece nimeni. Și dintr-o dată un fulg alb cade din cer. Și apoi încă unul și încă unul. Și până dimineața totul este alb. Un alb care se întinde până se întâlnește cu orizontul. Parcă o pătură de diamante reci învelește orașul.
Acela este sublimul.”
Acesta este un fragment din povestea mea din antologie, pe care o găsiți deja în librării. Cărțile zâmbesc și ele larg când sunt citite, așa că vă las link de unde o puteți comanda: