Îl mai știți pe Greuceanu, cel care se dădea de trei ori peste cap când avea probleme? E cel care a salvat Soarele și Luna de la Zmei. Eiii, viteazul nostru din basme are o soră. O cheamă Natalia. Este curajoasă ca el, deși nu are nici doi ani împliniți, dar e pe aproape. Ar putea și ea să salveze oricând Soarele și Luna și s-ar lupta cu toții zmeii fără frică. Asta dacă ar fi nevoie. Dar Slavă Domnului, încă suntem pe timp de pace. Ea se dă de trei ori peste cap doar pentru a se transforma într-un copil care nu o mai aude pe mama ei. Hop, hop, hop, de trei ori peste cap și gata, Natalia a dispărut. E doar un copil care seamăna cu ea dar, cred că nu e ea, odată ce nu îmi răspunde. Și, crede că poate face orice. Și, mama ei crede că o durere de cap o așteaptă fix după colț.

Am spus sau nu … pentru că se întâmplă ce azi îi place foarte mult, data viitoare să nu mai fie pe placul ei. Dacă azi i-a plăcut ghiveciul de legume, data viitoare când îi fac din nou, să fie fix ziua în care ea nu are chef să mănânce ghiveci de legume. Și, cum e mai mare, lucrurile se tot complică. Adică, acum zice clar nu, nu și îmi arată spre frigider. Eu trebuie să înțeleg: ia vezi, nu găsești altceva mai interesant, că eu nu mănânc ce mi-ai pus aici, în farfurie. Altă dată, varsă mâncarea din farfurie și apoi mi-o arată și spune gata. Adică, ce nu înțeleg? E farfuria goală, deci gata masa. Pare amuzant, dar uneori când face așa după o zi în care am măturat și dap cu mopul de nu știu câte ori, m-am jucat de-a tot ce a vrut ea, am pictat și spălat după, am dansat, am cântat, am sărit prin pat, am mai întins niște rufe, am înghețat prin parc, cât s-a jucat ea un pic la aer, am spălat vase, multe vase … îmi vine să dau cu unghiile varul jos de pe pereți. (ca să mă exprim metaforic)

Eram la un loc de joacă. Natalia se juca cu un băiețel. Vorbeam cu mama acestuia și cu coada ochiului văd cum ea se duce spre un tobogan înalt. Prea înalt pentru ea, după părerea mea. Fără să mă gândesc vreo clipă, m-am întors cu tot corpul spre ea, am făcut ochii mari și i-am spus ”nu poți, ești mică.” Ea s-a uitat mai mult prin mine, decât la mine, și a continuat să urce pe el. A putut. A fost foarte atentă, nu s-a dezechilibrat nici un milimetru, a ajuns sus, s-a așezat frumos și s-a dat pe el. Când a ajuns jos, râdea. M-am simțit tare rău. Dacă m-ar fi ascultat? …

Eram în Brașov, în Piața Unirii. Natalia alerga după porumbei. Noi stăteam pe bancă, ne trăgeam sufletul după ce ne-am plimbat prin centru. Am mers pe După ziduri. De mult nu am mai mers pe acolo. Era traseul meu preferat de întors acasă, când eram studentă. Era liniște. Era mai gol. Dincolo de zidurile alea nu mai auzeam forfota de pe Mureșenilor. Ieșeam de la biblioteca din Livada Poștei și urcam pe După ziduri ca să mă duc în Schei. Acolo stăteam în gazdă.