Acomodarea la grădiniță, la noi, și vorbesc la plural, pentru că eu cred că nu este vorba doar despre acomodarea copiilor, ci și a părinților, a fost mai ușoară, decât mă așteptam. Cu cât se apropia 9 septembrie, cu atât adormeam mai greu noaptea. Mă gândeam, după ce trei ani am stat împreună zi de zi și noapte de noapte, ce va face ea? Cum se va descurca singura? Va plânge tare? Mult? Voi reuși să mă încarc cu atât de multă energie pozitivă, ca să îi pot transmite și ei?
Prima săptămână a fost cu cele mai multe emoții. În prima zi au fost la cote maxime și ușor, ușor, lucrurile s-au așezat. Natalia nu a fost copilul acela care să plângă la grădiniță. Eu nu am fost părintele care să stea atârnat de garduri, în caz că se întâmplă ceva să fug repede. Am zis că oricât de greu va fi, și pentru mine, și pentru ea, eu vreau să îi transmit că încet va reuși și va fi bine. Se va acomoda la grădiniță, are nevoie de această etapă. Trebuie să cunoască oameni noi, să se desprindă ușor de noi, să se joace cu alți copii, să învețe lucruri noi.
În prima zi, despărțirea a fost mai ușoară decât credeam. Nu am dormit toată noaptea. Mă gândeam doar cum o las eu acolo și plec. Până atunci i-am tot povestit, cu ceva timp înainte, ce urmează să se întâmple. Am trecut și pe lângă clădirea grădiniței și îi povesteam ce va urma și că acolo va merge să se joace cu mai mulți copii. Dimineața i-am spus că mergem acolo, unde i-am tot arătat noi și ne vom revedea mai târziu.
Am ajuns, am intrat în clasă, educatoare foarte drăguțe și zâmbitoare, jucării pe mese, totul îți transmitea un sentiment plăcut. Au tot început să vină părinți cu copii. I-am spus că în curând eu plec, ea s-a agățat și mai tare de mine, eu mi-am zis în gând că rezist, va fi bine, de acolo plec fără ea. A venit pe lângă ea un băiețel, care s-a așezat la masă să se joace cu o mașinuță. Am așesat-o la masă lângă el și gata. A uitat de noi. Voia și ea să se joace acolo, eventual chiar cu mașinuța lui. Am văzut că nu mai are treabă cu noi, pur și simplu, am plecat. Dacă urma să plângă tare, le-am rugat pe educatoare să mă anunțe.
Ei, și de aici a început acomodarea noastră. Când am intrat în casă, mi-au dat lacrimile. Mă apăsa ceva pe piept și simțeam că nu am aer. Nu am avut chef de ceva. Am stat și m-am tot uitat la ceas. Am zis că în prima zi o lăsăm doar până la ora 12:00. Din când în când vorbeam cu soțul meu. Discuțiile noastre au fost: oare plânge? oare a plâns? ce face acum? mai rezistă până ajungem să o luăm?
Am găsit-o zâmbitoare. Educatoarea ne-a spus că la un moment dat a întrebat de noi, a plâns un pic, dar s-a liniștit.
Cam așa a fost și în celelalte zile. Ne trezeam dimineața, îi spuneam că mergem la copii să se joace, că ne vom revedea mai târziu, să stea fără griji, mama și tata vin după ea. Asta i-am tot repetat în fiecare dimineață. Pe drum înspre grădiniță inventam tot felul de jocuri. Ei îi plac mașinile și îi spuneam că astăzi ne uităm pe stradă după mașini roșii, în altă zi după mașini albastre, în alte zile după mașini care au un W, care au cercuri, care au un H și tot așa.
Dimineața eu mă trezeam prima să am timp să îmi beau cafeaua și să mă pregătesc, ca să nu o grăbesc pe ea. O trezeam, îi dădeam lapte sau altceva la micul-dejun, avea timp și vreo 10-15 minute să se mai joace acasă și abia apoi porneam spre grădiniță.
Cumva, acomodarea la grădiniță a fost ușoară datorită ei, care nu a plâns la despărțire. Faptul că ne luam ușor la revedere ne-a ajutat să fim optimiști.
Evident că nu am scăpat chiar așa simplu. Adică, ea nu s-a manifestat la grădiniță, dar acasă își vărsa din frustrări. A început să țipe, venea câteodată nervoasă, intra pur si simplu în casă și se ducea să dărâme jucăriile, zile la rând la grădiniță nu mânca nimic, în afară de pâine, plângea din orice acasă, dacă nu găsea, inventa, deja de pe la ora 20:00 era imposibil să te mai înțelegi cu ea și tot așa. Ea își manifesta frustrarea în alte moduri. Nu plângea la grădiniță, dar avea acasă tot felul de ieșiri.
Știam că sunt normale, dar ne uitam câteodată unul la altul, eu cu soțul meu, și nu știam cum să reacționăm. Am zis că cel mai bine ne păstrăm calmul, greu, dar încercăm să rezistăm. Face parte din schimbare. Evindet că ne-am întrebat dacă o fi pățit ceva la grădiniță, de ce face așa, vai, cum s-a schimbat copilul nostru. Nu a fost simplu, dar trebuia să avem încredere că va fi bine.
Ușor, ușor, lucrurile s-au mai așezat. Ne-am învățat cu noul program, ea nu mai are tot felul de ieșiri acasă și chiar a început să mănânce la grădiniță.
Stă program lung, adică o ducem la 8 și o luăm după 15:30. Am văzut schimbări în bine la ea, dar evident și lucruri mai puțin plăcute, pe care este normal să le dobândească în urma intrării în colectivitate. Acum intră în contact nu doar cu cine vrem noi, ci cu tot felul de caractere și personalități. Ceea ce nu este rău.
Una peste alta, nu a fost nici cea mai grea acomodare la grădiniță, dar nu a fost nici ușor. Scriu acum acest articol, la ceva timp după, pentru că am așteptat să văd cum va evolua. Am citit și mi-au spus și educatoarele că acomodarea la grădiniță durează și până la 3 luni. Uneori chiar mai mult.
O să vă povestesc și despre acomodarea noastră, a părinților și despre grădiniță, primele impresii, de ce am ales-o, cum am ales-o.
Despre primele îmbolnăviri, am scris aici.
Dacă vă plac articolele mele, puteți da like și paginii de Facebook, pentru a fi la curent cu toate noutățile.
