Vecina de la trei

Am citit pe la finalul anului trecut o carte cu un titlu foarte fain: ”Cum să fii fericit în România”, în care găsești sau regăsești tot felul de motive care te fac să fii fericit că trăiești în țara asta. Într-o seară când urcam scările, pe la etajul trei am auzit vecina, mamă și ea, și am zis: uite și asta mă face pe mine fericită…

Nu știu cum sunt diminețile voastre, dar ale noastre câteodată pot fi descrise precis într-un singur cuvânt: haos. Mă trezesc liniștită, mă uit pe geam, inspir, că așa am citit în cărțile de dezvoltare personală pe coperta a IV-a, zâmbesc, îmi zic că o să fie o zi bună, îmi iau cafeaua și mă trântesc pe canapea. Aproape sfârșită de parcă ar fi finalul zilei, nu începutul. Dar mie îmi place să dorm mult dimineață. Alarma ceasului aș putea să o trec la fobii.

Dau drumul la televizor că îmi place să mă uit la știri dimineață, deși nu mai țin minte peste zi ce am văzut. Dar eu mă uit. Așa simt eu că încep ziua bine.

Mă duc la baie, mă mai uit pe telefon, apoi trezesc copilul. Care câteodată nu vrea, ori se enervează din orice sau din chestii precise cum ar fi că nu este toamnă și este iarnă… mna, la patru ani are logică. Laptele e prea cald sau prea rece. Ba s-a spălat întâi pe dinți și apoi pe față și ar fi trebuit invers. Ba nu e bună bluza. Ori pantalonii. Chestii din astea drăguțe. Și deși e începutul zilei și ar trebui să fiu zen, mă trezesc că mă enervez și… și urmează partea aia când țip un pic.

Numai un pic… că vine conștiința din urmă. Și tac, și inspir. Și apoi mă simt vinovată că sunt singura mamă din Univers care țipă la copil. Că nu așa trebuie să ne începem ziua. Că nu o să ne vedem atâtea ore și eu ce fac… mă enervez?

Și apoi o strig să vină să se încalțe și nu vine. Și eu mă enervez că nu îmi stă părul. Păr care nu îmi stă niciodată în vreun fel. Și mă uit la ceas. Și mă trec toate căldurile.

Aș vrea să o încalț, ea se joacă cu pisica. Ori stă bosumflată de nu mai știu ce.

Și câteodată când se întâmplă să țip un pic mai mult stau și mă gândesc toată ziua la asta. Și apoi mă întorc acasă și pe la etajul trei o aud pe vecina mea cum țipă numai un pic la copiii care nu vin la masă.

Păi asta mă face fericită în România. Că avem pereți subțiri la bloc. Și brusc mă înseninez că nu sunt singura din bloc, cartier, lume, oraș, Univers… mă rog, singura, în general, care țipă. Deci, cum poți să fii fericit în România? Urcând și coborând scările la bloc.

 

 

4 comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *