De când mi-am recăpătat statutul de mamă care lucrează, ea și tatăl ei au avut ocazia să petreacă și mai mult timp împreună. O duce și o aduce de la grădiniță. O îmbracă dimineața cât stau eu în baie pe Facebook, se joacă de parcă sunt cei mai buni prieteni. Și uite așa relația lor de iubire a crescut ca o pâine frământată cu făină din aia bună.
Eu sunt aia cu limitele, care o pune la somn, care îi spune nu la ciocolată, care nu o lasă să facă chiar tot ce îi trece prin cap. Sunt un fel de prietenă la care se mai bosumflă câteodată.
Și stăteam eu așa și mă gândeam. Păi, eu am fost gravidă. Am dormit numai pe o parte, că nu puteam pe cealaltă. Deci nu doar că eram gravidă, mai eram și amorțită. M-am îngrășat și am rămas așa.
Am pierdut atâtea nopți, încât dacă le număr simt deja depresia.
M-am târât prin atâtea zile moartă de oboseală. Am învățat să fac brioșe, pâine și cozonac. Am căutat activități ca să crească copilul nu doar frumos, ci și inteligent. Am citit cărți de parenting.
Mi-am făcut griji, mustrări de conștiință.
Am spălat și împăturit rufe de mai am un pic și pot duce asta la rang de artă.
Am spălat și dezinfectat prin casă, de am căzut toți pe rând, alunecând pe gresie, ca Luceafărul blând pe o rază.
Am învățat poveștile cu Lama lama pe de rost.
Am strâns atâtea jucării de am cosșmaruri noaptea că ele îmi vor pune stăpânire pe casă și niciodată, niciodată nu vor dispărea de jos și eu voi merge numai pe piese de la Lego, desculță.
Plus multele altele pe care nu mi le mai aduc aminte acum, ca ea să îi spună tatălului ei că e cel mai frumos.
Am încălecat pe o șa și v-am spus povestea despre tați și fetițe. 🙂
