”Michel se reazemă de ea și nu mai spune nimic. Doar mâinile i se mișcă. Clicuri, butoane apăsate.
– Ce joci?
– Warlords.
– Joci cu computerul?
– Cu Jacques.
– Unde e Jacques?
Băiatul rămâne concentrat asupra jocului. Nu contează unde e Jacques – Jacques e în joc. Ea stă, bastonul i se îndoaie în pietriș, iar bărbatul butonează de zor, în rafale spasmodice. La un moment dat, scoate un ”Aha”, iar jocul emite câteva țârâituri concluzive.
– Ești bine?
– M-a omorât. Tonul lui Michel redevine atent. Ridică iar ochii. De Jacques zic. Sunt mort.
– În joc?
– Da. Dar pot s-o iau oricând de la capăt.”
Acesta este un fragment de la finalul cărții lui Anthony Doerr, ”Toată lumina pe care nu o putem vedea”.
Îmi plac foarte mult cărțile care au ca temă cel de-Al Doilea Război Modial. La întrebarea de ce, aș putea să vă redau un gând de-al Ludmilei Ulițkaia: ”beletristica a fost cea care a dat la iveală profunzimea tragediei și felul în care a lucrat ea în conștiința oamenilor.”
Romanul lui Anthony Doerr e scris atât de bine și atât de frumos, despre un subiect atât de dureros.
Discuția de la finalul romanului este între Marie și nepotul său. Marie avea 7-8 ani când a început războiul, iar autorul îi spune povestea, până aproape de zilele noastre. Marie știe că în viața reală, în războiul prin care ea a trecut, așa ceva nu există. Nu poți să o iei de la capăt. Câteodată, în război, vorbim și de moarte psihică. Așa cum s-a întâmplat în cazul lui Frederick. S-a împotrivit sistemului, iar asta l-a costat mult.
Frederick este și personajul principal al lui Anthony Doerr. Este imaginea intelectualului pe care războiul l-a nimicit.
Pe de altă parte Michel, ca noi toți de altfel, știe despre război din cărți și povești. Războiul pare departe, doar simulat pe jocuri de calculator.
Autorul a scris 10 ani această carte. În tihnă și după multă documentare. A vrut să spună povestea oamenilor care au trecut prin ororile războiului, fie că vorbim de francezi sau nemți. Despre oameni care au pierdut oameni, care au pierdut într-o oarecare zi viața pe care o aveau.
Oameni care au fugit și au trăit ascunși de bombe. Oameni de pe fronturi diferite, care au dus, fără să își dorească, un război.
Și Anthony Doerr merge mai departe, până aproape de zilele noastre pentru a arăta cum oamenii care au trecut prin cel de-Al Doilea Război Mondial și-au continuat viața. Despre traumele care le-au rămas, cum s-au adaptat și readaptat schimbărilor din lume.
Am ascultat un interviu cu Anthony Doerr în care spunea că probabil mulți când aud că e un roman despre Al Doilea Război Mondial se gândesc ”mda, încă unul pe această temă”, dar el și-a dorit să spună de fapt povestea oamenilor care au trăit acele vremuri, pentru că peste ani nu o să mai știm pe nimeni care să ne spună aceste povești și vom avea doar date istorice. Numere. Ani.
Dar războiul este dus de oameni. Și culmea, pornit de oameni, contra oameni.
M-a impresionat foarte mult acest roman, care este, după ”Vara în care mama a avut ochii verzi”, foarte aproape de sufletul meu.
La începutul romanului aflăm povestea lui Marie și a tătălui ei, care duc o viață liniștită în Paris. Și într-o zi, într-o oarecare zi când se pregăteau să trăiască liniștiți, a izbucnit cel de-Al Doilea Război Mondial.
Marie și tatăl său lasă totul în urmă și încearcă să fugă cât mai repede din Paris. Marie era doar un copil. Un copil care nu înțelegea nimic din haosul din jurul ei.
Romanul urmărește pe de o parte povestea ei, iar în alt plan povestea lui Werner, un băiețel din Germania, care ajunge pe front.
Acțiunea se derulează până aproape de zilele noastre, la ani buni după terminarea războiului. Maria și-a pierdut tatăl. A citit liste întregi. Și pe nici una nu era tatăl său. Războiul i-a șters urma ca și cum nici nu ar fi trecut vreodată pe pământ.
Am citit acest roman în urmă cu trei luni și n-aș fi crezut niciodată că o să vad acest roman la știri.
Marie poate fi oricare din copiii pe care îi vedem la televizor zilele acestea.
Ce până ieri era doar beletristică, astăzi e realitate.
Ieri, o cititoare a bibliotecii, o fată din Republica Moldova, a spus că ”e strașnic ce se întâmplă”.
Este, dacă vreți, cea mai bună descriere a tot ce se întâmplă acum.
Este strașnic.